Vieți paralele în aceeași casă: Cum ratăm semnalele de alarmă ale adolescenților și cum ne putem reconecta (Interviu cu Dragoș Daniel Panainte)

În contextul discuțiilor tot mai necesare despre sănătatea mintală a tinerilor și al evenimentului Suicidul în rîndul adolescenților. O dezbatere publică dedicat relației părinte-copil, Radio HIT l-a invitat la dialog pe Dragoș Daniel Panainte, sociolog, specialist HR și psihoterapeut sistemic. Am abordat un subiect dureros, dar vital: cum recunoaștem semnele de depresie la adolescenți, mai ales în cazurile atipice ale elevilor cu rezultate excelente, și cum putem preveni tragediile învățând să ne reconectăm autentic.

 Dacă avem două cazuri de adolescenți care s-au sinucis, elevi foarte buni, premiați, care sunt semnalele discrete pe care le ratăm în viața de zi cu zi atunci când avem adolescenți în familie?

Dragoș Daniel Panainte: Cred că cel mai important aspect este că ajungem să trăim vieți paralele, deși suntem o familie. Părinții sunt, de cele mai multe ori, prinși în vâltoarea lucrurilor de zi cu zi și nu sunt tot timpul atenți sau prezenți la ceea ce se întâmplă în viața școlară și personală a adolescentului din casă. Acesta e primul lucru asupra căruia părinții trebuie să se aplece: să-și pună întrebarea „Cât de conectat sunt cu copilul meu?”. Și, mai ales, dacă zilnic sunt la curent cu ce se întâmplă în viața lui și dacă reușesc să creez un spațiu de dialog. Deși adolescența este o perioadă dificilă, în care tinerii se pot închide în ei din varii motive, trebuie să putem discuta despre ele. Părinții sunt primii care pot observa o schimbare și primii care pot acționa în astfel de cazuri.

Ce poate face, concret, un părinte, un profesor, un prieten?

Dragoș Daniel Panainte: În primul rând, dacă facem parte din cercul acelui adolescent, ne putem da seama după comportament. Asta ne sare în ochi prima dată. O întrebare simplă, precum „Ce faci, cum ești?”, poate fi începutul unei spovedanii, al unei deschideri. Chiar dacă pare un paradox – adolescenții părând atât de închiși în ei și deschizându-se greu –, atunci când venim către ei cu o dorință sinceră de a afla dacă sunt bine, are loc o adevărată metamorfoză. De regulă, nicio încercare de dialog și de ascultare sinceră nu rămâne fără ecou.

Profesorul, de asemenea, pentru că îl are pe elev sub observație de suficiente ori într-o zi la clasă, poate sesiza dacă ceva nu este în regulă. La fel și colegii, deși aici este un pic mai dificil, având în vedere fenomenele de bullying și presiunea socială de la școală. Este mai rar ca un coleg să fie suficient de atent încât să observe că traversezi o perioadă grea și să vină către tine. Nu spun că nu se întâmplă, dar e mai rar. Evident, părinții – din momentul în care adolescentul ajunge acasă – sunt cei mai la îndemână pentru a detecta primele semnale. Este un drum lung de la un incident la școală (sau orice altceva care îl face pe adolescent să se închidă în el) până la a ajunge la o ideație suicidară. Este un proces. Iar aceste semnale nu pot fi ratate decât dacă ești complet deconectat de viața copilului.

Ce se întâmplă din momentul în care cineva își ia inima în dinți și cere ajutor?

Dragoș Daniel Panainte: Atunci, toate persoanele implicate se activează. Cred că ne-ar ajuta pe toți mai multă psihoeducație în rândul tinerilor. Mai exact, să îi învățăm să „ridice două degete” – așa cum o fac când trebuie să răspundă la oră – și să spună: „Nu sunt bine, am nevoie de ajutor, am nevoie ca cineva să mă asculte!”.

Aceasta este cea mai mare provocare. Mulți dintre adolescenții de azi au tendința de a se retrage într-o carapace și de a nu-și expune problemele. Ei trebuie provocați, cu mult tact, la dialog. Trebuie învățați să-și măsoare „temperatura emoțională” zi de zi, pentru că este în beneficiul lor ca simptomele incipiente să nu fie lăsate să se agraveze. Va trebui să învățăm – și să punem un accent mult mai mare pe asta – să ne reconectăm și să comunicăm în mod autentic.