Se întâmpla la Iași, la data de 14 decembrie 1989. Revoluția avea să înceapă aici.

Aceştia arată că principalul câştig al acţiunii a fost comasarea pentru câteva zile a unei bune părţi a forţelor de ordine la Iaşi şi deturnarea atenţiei de la alte focare ce stăteau să izbucnească în Vest şi la Bucureşti. Cert este că a fost o primă tentativă de a începe Revoluţia aici, mai ales că serviciile de informaţii sovietice îşi desfăşurau activitatea mult mai uşor la graniţa cu Moldova Sovietică.
Toate câte s-au povestit şi raportul comisiei parlamentare ce a cercetat (superficial) evenimentul anchetând o parte dintre participanţi, inclusiv forţele de ordine (în primii ani după Revoluţie, concluzia în 1994), combat teoria unei revolte spontane în cazul Revoluţiei Române. Pentru că, în toamna anului 1989, la Iaşi s-a pus la cale, după metodele clasice, o conspiraţie. ,,La 14 decembrie 1989 era pregătită să izbucnească la Iaşi o acţiune de protest antidictatorială, dar aceasta a fost înăbuşită în faşă de organele de represiune”, se arată în manualul ,,storia României”, clasa a XII-a, apărut în 1994 la Editura ,,Didactică şi Pedagogică”.
Un alt inginer care i se alătură, fiind considerat al doilea om în Frontul Popular Român (organizaţie a cărei bază a fost pusă de grupul de ingineri ieşeni din jurul lui Prutianu), este Cassian Maria Spiridon. Aceşti ingineri, opt la număr, îşi desfăşurau activitatea la principalele uzine ieşene: Centrul de Cercetare Ştiinţifică şi Inginerie Tehnologică (CCSITUMP) din cadrul Combinatului de Utilaj Greu Iaşi, întreprinderile Metalurgica şi Nicolina. Pentru a le insufla încredere, Prutianu a lansat ideea că în fruntea acţiunii se află un grup de universitari.
Primele semne ale schimbărilor ce aveau să se producă în România în decembrie 1989 au apărut la Iaşi. Aici, încă din toamna ultimului an de dictatură, aveau să fie împrăştiate manifeste. În unele puncte ale oraşului au apărut inscripţii anticeauşiste. În octombrie 1989, tot cu ajutorul manifestelor, s-a anunţat o primă chemare la o adunare populară la care cei care au participat n-au protestat. Au fost destui oameni prezenţi, dar nu s-a întâmplat nimic, nimeni nu a luat atitudine împotriva dictatorului şi a regimului.
Totul avea să culmineze însă cu tentativa de la 14 decembrie 1989. O adunare ce ar fi putut constitui începutul Revoluţiei Române, care avea să se producă peste două zile la Timişoara, a fost înăbuşită încă înainte de a începe de un imens dispozitiv de represiune anume convocat pentru a stârpi un posibil debut de manifestaţie. Complotiştii de la Iaşi spun că mişcarea lor a fost inspirată de schimbările care aveau loc în Moldova Sovietică. De altfel, aceleaşi surse din serviciile secrete dau ca sigură prezenţa la Iaşi a unor manifeste care reproşau românilor întârzierea în a pune în practică schimbările în genul ,,Perestroika” şi ,,Glasnost”.
La 14 decembrie, inginerii Ştefan Prutianu şi Cassian Maria Spiridon au mers la serviciu de dimineaţă, apoi, sub motivaţia rezolvării unor probleme tehnice inginereşti, s-au dus la Întreprinderea Nicolina, într-un fel pentru a avea şi un alibi, o acoperire. La Nicolina, Prutianu şi Spiridon s-au întâlnit şi l-au luat cu ei spre piaţă şi pe inginerul Petrică Duşa. ,,Am străbătut fabrica cu intenţia declarată de a fi văzuţi de muncitori, ca să li se confirme şi celorlalţi care aveau să participe că vom fi în Piaţa Universităţii la ora fixată”.
Au mers numai pe jos, evitând, astfel, raziile echipelor de represiune. Miliţienii urcau în mijloacele de transport în comun, în special în tramvaiele care aveau traseu în imediata apropiere a Pieţei Unirii, şi legitimau călătorii, reţinându-i pe cei suspecţi. Însă unul dintre membrii reţelei Vasile Vicol fusese arestat încă de dimineaţă, iar vestea, care a ajuns în Piaţa Unirii, i-a pus oarecum în gardă pe ceilalţi cu privire la repercusiunile ce aveau să vină în caz că acţiunea ar fi reuşit.
Acesta a fost şi unul dintre motivele descurajării lor, o picătură care a făcut ca protestul să eşueze. Toţi cei care urmau să se întâlnească în Piaţa Unirii ar fi trebuit să vină cu o lumânare şi cu înscrisuri ale cântecului „Un răsunet” („Deşteaptă-te, române”). În timpul discursurilor ar fi trebuit să se rostească lozinci: „Jos dictatura”, „Vrem democraţie”, „Jos comunismul”. Totul urma să se încheie cu Hora Unirii în jurul statuii lui Al.I. Cuza. În cazul în care populaţia din piaţă rămânea inactivă, unul dintre apropriaţii lui Ştefan Prutianu, Dorin Aştefănoaiei, trebuia ca, însoţit de un grup de oameni recalcitranţi, proveniţi din lumea interlopă, să provoace forţele de ordine pentru a crea o atmosferă revoluţionară. Prutianu îi încurajase pe participanţi spunându-le că printre miliţieni vor fi oameni care vor pactiza cu manifestanţii, ba chiar vor difuza fluturaşi în piaţă.
SE VÂND PORTOCALE
Forţele de ordine formaseră au format un cordon în jurul pieţii. Ba chiar a fost mutată o staţie de tramvai pentru a se evita ca oamenii să coboare acolo. Cu toate acestea, mulţi ieşeni au fost prezenţi acolo, ba unii spun că a existat şi o parolă prin care prin viu grai, prin care oamenii erau îndemnaţi să vină la manifestaţie: „Veniţi pe 14 decembrie la ora 16:00 în Piaţa Unirii. Se vând portocale”. Mesaje similare au fost transmise şi telefonic.
Aşa că au venit mulţi în piaţă. Unul dintre membrii grupului trebuia să provocea un incident, însă semnalul era aşteptat de la Pruteanu, care a renunţat, spune el, de frică şi din laşitate!. Au stat totuşi ceva timp în piaţă, apoi au mers la restaurantul hotelului din zonă, iar la circa două ore de la anunţarea evenimentului au plecat. Însă n-au scăpat: a două zi au fost arestaţi capii complotului, iar alţi 60 de oameni au fost anchetaţi. Cei reţinuţi au fost interogaţi şi supuşi la presiuni fizice şi morale deosebite. Ei au fost eliberaţi abia la 22 decembrie. Cei care au planificat conspiraţia şi-au asumat anumite riscuri. ,,Urma să fim împuşcaţi. Patru dintre noi urmau să fie condamnaţi la moarte sau, dacă se comuta pedeapsa, făceam vreo 25 de ani puşcărie, ceea ce însemna pe viaţă. Ştiam de la început ce mă aştepta… Eram disperat. Eram disperaţi. Nu se mai putea trăi… Şi mi-am asumat acest risc. Plănuisem să reluăm mişcările. Dacă nu reuşeam în Piaţa Unirii, la 30 decembrie urma să ne adunăm la Palatul Culturii şi să venim spre Piaţă pentru că dispozitivul din Piaţa Unirii era vulnerabil, uşor de încercuit şi controlat”, spunea Cassian Maria Spiridon.
Ştefan Prutianu afirmă că a continuat să aibă probleme. În 1990 a fost împins pe când se afla cu bicicleta şi şi-a rupt mâna, soţia sa a făcut un cancer galopant, iar mama sa s-a îmbolnăvit brusc. Mai mult, s-a întâlnit cu un procuror care s-a recomandat că vine din partea procurorului general al României şi care l-a pus să semneze un act prin care se angaja că nu va vorbi despre ce a făcut şi ce s-a întâmplat la 14 septembrie 1989 şi înainte de această dată la Iaşi. Referindu-se la faptul că la Iaşi o posbilă revoltă a fost împiedicată, Cassian Maria Spiridon a conchis: ,,Pe noi nu ne-au lăsat să murim, pe ceilalţi, după 14 decembrie, da”.
În Piaţa Unirii din Iaşi a fost prezent ministrul de atunci al apărării, secretarul CC Constantin Olteanu, văzut chiar şi de o parte dintre „revoluţionari”. Acesta a fost însoţit atunci de Ion Catrinescu, şef la secţia organizatorică, adjunctul lui Bobu. În hotelurile din Piaţa Unirii au fost cazaţi dinamoştii de la o pretinsă competiţia de judo mutată special de la Oradea, care a fost, de altfel, un paravan pentru a avea în preajmă oamenii necesari unei intervenţii. Aceştia erau bine făcuţi şi purtau permanent cu ei o geantă suspectă.