Radio Hit
Asculta Live
 

HIT play live

Green Arrow

Scriitorul Bogdan Suceavă: „Când lipsesc procesele istoriei, rămâne rolul memoriei și al literaturii”

  • noiembrie 20, 2026
  • Narcis Pohoata

Totul a pornit de la o fotografie din 1919 găsită în poșeta mamei sale, plecată dintre noi la finalul anului 2025, scriitorul și matematicianul Bogdan Suceavă a reconstituit un secol de istorie românească în romanul de familie O trecere pe sub Arcul de Triumf (Editura Polirom).

Într-un dialog amplu despre memorie, rădăcini și responsabilitate, autorul vorbește despre bunicii săi din Primul Război Mondial, despre lecțiile de moralitate și pragmatism politic primite în anii ’90 de la tatăl său și de la vechii liberali, despre femeile puternice din familia sa, între care verișoara bunicii, Elisabeta Rizea, dar și despre legătura cu literatura și cultura română, chiar și la mii de kilometri distanță, în California.Care a fost impulsul care a dus la scrierea cărții? Violeta Cincu i-a adresat această întrebare scriitorului Bogdan Suceavă.

A fost un imbold întâi de toate personal. Am trecut printr-un an mai diferit. Mama a plecat la sfârșitul anului 2025 și mi s-a părut că a venit momentul unei perioade de reflecție. Am simțit că nu pot altfel decât să consemnez o întreagă istorie de familie, plecând de la discuțiile mele cu ea, de la tot ce am discutat în ultima perioadă, cel puțin în ultimul an, de la memoriile ei și de la faptul că am descoperit în poșeta pe care a avut-o cu ea până în ultima clipă o fotografie a bunicului meu din 1919. Știam că fotografia aceea există, nu mi-o mai aminteam, dar n-am știut că se afla la mama. Chestia asta m-a emoționat foarte mult și mi s-a părut că e de datoria mea să nu las să cadă în uitare poveștile astea. Mi s-a părut că a venit momentul unor clarificări, fie și dacă este vorba despre conservarea memoriei.

Cum v-ați descrie trecutul familiei? Ce ați aflat nou din această muncă de documentare?

E o familie românească tipică, aș zice, pentru că a plecat de undeva de la țară. O parte din familie vine din zona Argeșului, iar un bunic vine de la Ibănești, Mureș. Așa cum foarte mulți ardeleni au venit să lucreze la sud de Carpați după Primul Război Mondial, așa s-a întâmplat și cu bunicul meu. Eu port un nume de familie care își are originea nu în Moldova, ci în Ibănești de Mureș. Cumva, este o moștenire culturală pe care am încercat să o onorez cât m-am priceput.

Se spune că ne uităm prea des istoria, locurile din care provenim. Cum ați descrie modul în care a trecut familia dumneavoastră peste perioade istorice diferite, grele?

Asta e o întrebare atât de complexă încât ar merita o carte ca s-o tratez în adâncime, așa cum ar merita. E greu de sumarizat în câteva cuvinte. Avem cu toții un raport privilegiat cu istoria. Sunt anumite lucruri care țin de viața privată, dar, din când în când, se întâmplă ca deciziile noastre, actele noastre să iasă în spațiul public și, cine știe cum, printr-o întâmplare, să facă diferența în diverse momente. Pentru că se întâmplă să fim acolo. Și m-a interesat foarte mult această întâmplare.

De exemplu, în cazul bunicului meu din partea mamei, care se numea Ion C. Banu. El s-a aflat la Mărăști în timpul Primului Război Mondial și a văzut din tranșee parte din bătălie. După aceea s-a îmbolnăvit de tifos și, cât era în perioadă de refacere, după câteva săptămâni foarte grele, nu departe de el a trecut Regina Maria, care avea curajul incredibil de a se expune și de a vizita pavilioanele unde se refăceau bolnavii. Cum s-a întâmplat să fie el în vâltoarea asta?

Iar cât despre bunicul din partea tatălui meu, el a fost șofer de linia întâi. Deci ducea muniție pe linia de front. Și despre el nu știu nimic. Absența lui doare, pentru că asta spune tatăl meu, care a scris motivația unor capitole întregi din carte. A scris la un moment dat: „Îmi lipsea tatăl, am simțit totdeauna că îmi lipsește tatăl”. Și nu e vorba doar despre privațiunile de după Al Doilea Război Mondial prin care a trecut un orfan de război. E vorba de faptul că, într-o lume foarte dură, întotdeauna contează modelul moral al tatălui și ce face tatăl, felul cum se mișcă el în lume prin tot acest hățiș social. Eu am înțeles asta foarte devreme și am învățat foarte multe de la tata. Am învățat ce înseamnă raportul cu lumea politică, ce înseamnă raportul cu spațiul public și am încercat să copiez de la el această dimensiune morală.

Dacă vorbim despre raportul cu spațiul public și cu lumea politică, ce ați învățat de la tatăl dumneavoastră?

Am avut mai multe discuții la începutul anilor ’90 în care el m-a întrebat dacă m-ar interesa vreodată o carieră în politică sau dacă m-ar interesa o experiență administrativă. Pe vremea aceea eram student la matematică și învățasem deja un lucru simplu, care e adevărat numai pentru mine, nu pentru altcineva, și anume faptul că atunci când pășești în spațiul politic și îți asumi niște responsabilități, e foarte greu să mai fii și fericit. Pe mine mă interesa foarte mult să fiu fericit și atât.

Și se întâmpla ca eu să fiu foarte fericit atunci când citeam un roman, atunci când lucram matematică. Și am căpătat viciul ăsta foarte devreme. Am început să lucrez matematică, eu zic că la nivel profesionist, de pe la 13 ani și nu mă mai interesau alte lucruri. Pe măsură ce îi explicam asta tatălui meu, mi-a zis: „Gata, e clară cu tine, ești pe drumul tău”. Nu a încercat niciodată să mă convingă de altceva decât ceea ce voiam eu. Întotdeauna mă întreba ce doresc și mă sprijinea în ceea ce doream. Și a mers până într-atât încât, la un moment dat, când a călătorit prima oară la Paris, mi-a luat o carte. Și cred că mi-a luat cel mai ilizibil volum al lui Bourbaki. O chestiune care ține de o anumită modă franțuzească de a face matematica, cu care la un moment dat m-am înfruntat, m-am zbătut cu cartea aceea. Dar asta a știut tata să-mi facă cadou. Era felul lui de a-mi arăta că mă susține. Meseria mea n-a avut absolut nimic de-a face cu meseria lui și această discontinuitate profesională mi-a făcut bine, m-a făcut să văd lucrurile mult mai clar.

Dar am văzut viața politică și am învățat foarte mult de la oameni în vârstă, care știau foarte bine ce înseamnă politica. Dacă îmi dați voie, vă povestesc o anecdotă.

La un moment dat, în primăvara lui 1990, tata era șeful Corpului de Control al Ministerului de Interne și una dintre sarcini a fost aceea de a servi ca legătură între Ministerul de Interne și o comisie a Parlamentului care examina activitatea ministerului de dinainte de ’89. Acesta a fost contextul în care am cunoscut doi dintre vechii liberali. Și mă voi referi acum în special la Nicolae Enescu, care astăzi este uitat, dar care a fost ales deputat prima oară în 1946, a făcut ani de pușcărie, a revenit în viața politică după 1990 și m-a impresionat foarte mult.

La un moment dat am zis: „Aș vrea să vă întreb câteva lucruri despre lumea politică din ’46”. Și a zis: „Bine, facem așa: vino pe la mine”. Stătea undeva în Drumul Taberei, mi-a făcut o cafea și am stat de vorbă vreo două ore. A început să-mi povestească despre politică. Cum se face politică, ce înseamnă politica de partid. Și după două ore am început să mă deprim. Pentru că ce îmi povestea el era următorul lucru. E mai puțin importantă partea de doctrină, esențial este cum îți construiești o întreagă rețea de susținere, de sprijin. Dacă există mai multe facțiuni în interiorul partidului, trebuie să ai grijă cum te poziționezi, să te gândești când anume și în ce context poți să ajungi tu într-o poziție mai de rândul întâi. Era practic un calcul combinatoric care mă exaspera.

Dar de fapt el avea dreptate și mă învăța de bine tot ce-mi spunea. Bineînțeles că era foarte interesant și era realmente un liberal convins. Dar la el dimensiunea pragmatică, dimensiunea practică era atât de pronunțată, încât pentru cineva care voia să învețe despre lucrurile acestea nu se putea să nu iei notă de duritatea unor pumni de metal îmbrăcați într-o mănușă de mătase. Că așa era viața politică cu adevărat democratică. Eu nu știam absolut nimic despre asta, pentru că în ’90 cine știa despre democrație cum era? Aceștia erau oamenii pe care i-am cunoscut la începutul anilor ’90 și, vreau să spun, în carte probabil n-am scris decât 1% din câte îmi amintesc. A fost o introducere foarte interesantă în viața politică din România. Și am ales altceva.

Ce ați învățat de la femeile din familia dumneavoastră?

Mai mult decât de la tata. Și am avut parte să fiu crescut de ele. În primul rând a fost mama, care a fost un intelectual redutabil, cu un foarte pronunțat spirit critic față de istorie și față de felul cum se luau deciziile.

În afară de ea mai era bunica, care, oricum am lua-o, era vorba totuși despre o femeie simplă de la țară, dar care știa și înțelegea foarte bine ce înseamnă deciziile politice și ce înseamnă dreapta măsură a lucrurilor. Ea a fost verișoara Elisabetei Rizea, pe care mi-o aduc aminte prima oară de la înmormântarea bunicului meu din 1975. A venit la înmormântare și îmi aduc aminte atât de multe lucruri și atât de multe detalii precise de la acea înmormântare. A fost o stare de șoc, practic, și când ți se întâmplă o chestie ca asta când ești copil, lucrurile acestea îți rămân marcate. Îmi aduc aminte toată lumea plângând și eu stând într-un colț, complet speriat de spectacolul acela teribil al morții cuiva apropiat și de spectacolul femeilor pe care tu le iubești și care sunt realmente marcate de faptul că un personaj atât de important în familie pleacă.

Iar dacă e vorba despre mama, foarte mult din interesele mele pentru latura umanistă a lucrurilor au fost cumva trecute din familie, dar nu pentru că voia ea neapărat, ci pentru că discutam în mod natural.

Cum scrieți? În ce limbă?

Aici e un divorț total. Literatura numai în română, iar matematica și o parte din eseistică numai în engleză. Țin minte că la un moment dat l-am întrebat pe domnul Norman Manea. Cred că am avut o idee literară și am zis: „Gata, m-a supărat foarte tare atmosfera din Uniunea Scriitorilor”. Și i-am zis: „Pe asta o scriu în engleză”. Și domnul Manea, cu răbdare infinită, mi-a răspuns cam așa: „Dragul meu, poți să încerci, dar ai grijă că o să-ți distrugi cartea”.

M-am gândit mult, o lună, două luni,și după aceea am scris-o în română, pentru că era realmente de povestit în română. E posibil să fie vorba despre Memorii din biblioteca ideală. Dacă n-ai crescut… Adică mă simt foarte bine în engleză azi, scriu lucruri destul de delicate în engleză, lucruri care fac realmente diferența. Dar când e vorba despre literatură, parcă e pământ sfânt și parcă trebuie abordată altfel. Deci rămân în română.

Am făcut săptămâna trecută un material despre copiii remigranților. Sunt din ce în ce mai mulți cei care se întorc acasă, dar se întorc la 15-16 ani, născuți în Franța, în Anglia, în Cipru, și mulți dintre ei niciodată veniți în România. Cât de important este să-ți cunoști istoria ca persoană? Și a doua întrebare, deși nu se face. Purtăm dorul ăsta de România noi, indiferent unde ne-am duce?

Da, să știți că am avut perioade când am încercat să uit și am avut un interval de aproape cinci ani, la un moment dat, când nu am putut să vin în România și eram încurcat cu tot felul de hârtii. Atunci am scris Venea din timpul diez, care este probabil cea mai românească carte a mea. Deși nici nu cred că pot să spun una ca asta, toate sunt legate de România în tot felul de trasee secrete ale textului și ale scriiturii.

Da, povestea cu România e complicată, pentru că cultura română are câteva puncte de forță. În primul rând, felul nostru de a scrie și de a gândi poezia este foarte solid. Apoi, există un roman românesc cu bună tradiție și este un roman de calitate. Există public inteligent, interesat. Eistă un nucleu dur al celor care fac cultură în România și care este de excelentă calitate. Sunt evenimente culturale superbe în România. Am văzut așa ceva în mai multe orașe din țară, nu doar în București și în Iași, și partea asta e greu de replicat în alte locuri.

Am văzut, pe de altă parte, ce bătălie s-a dat, în sensul cel mai pozitiv al gândului , cu nașterea acestei extraordinare construcții care este Los Angeles Review of Books. Am scris de câteva ori pentru ei, am văzut cât efort presupune și ce armată de oameni ca să încerce să creeze o construcție care să semene cu ceea ce există deja în New York. Ori o să spunem: „Da, bine, Los Angeles este citadela filmului, nu se poate să nu existe o cultură similară”. Cu toate acestea, este foarte greu să ai ceva care să arate ca un fel de New York sau ca un fel de Europa.

Ori aici, în România, deja există astfel de lucruri. Există un context, există reviste culturale, unele dintre ele cu tradiție, și îți lipsește partea asta.

În afară de asta, eu mai am tot felul de lucruri care îmi plac foarte mult, ca de exemplu teatrul. La un moment dat țin minte o săptămână fericită, cred că era în ’90 sau ’91, când am fost de vreo patru sau cinci ori chiar la teatru, pentru că erau spectacole foarte bune și luai bilete excelente ca student, erau ieftine, și mergeai și vedeai niște spectacole extraordinare. Universitatea din București fiind lângă Teatrul Național, era paradis. Și există legătura asta cu viața culturală. Am nevoie de așa ceva. Fără asta e mai greu. Adică sunt momente când am văzut probabil trei, patru, cinci spectacole de teatru pe an, ceea ce este o anomalie fără de egal.

Deci răspunsul scurt este…. da, îmi lipsește România mult. Nu sunt în situația celor care se întorc în România ca și cum ar veni într-o țară străină. N-am avut niciodată sentimentul ăsta. Mă întorc de la un „acasă” către un alt „acasă”. Și nu mă dau plecat absolut deloc, cum nu se dă țăranul de la munte strămutat la șes. Este o formă de încăpățânare pozitivă.

Avem o clasă politică fericită?

Vă mărturisesc întreaga mea surprindere că ei sunt fericiți. Cum poți să fii fericit în clasa politică de azi? Mie mi se pare deprimant gândul.

Eu cred că există vocație în politică. Și poți să ai vocație în politică atunci când îi ajuți pe oameni, atunci când, îmi place să zic, faci viața posibilă. Adică, dacă poți să ajuți profesorii de liceu să predea o normă decentă, în care să-și dea măsura în sala de clasă și să ajute elevii, asta înseamnă de fapt să ai vocație în politică. Să creezi un context în care fiecare să-și facă menirea până la capăt așa cum se poate. Să-i ajuți pe medici să salveze vieți. Să-i ajuți pe cei care lucrează în transporturi să-și facă datoria pe calea ferată sau în transportul în comun. Ori, când acolo apar disfuncționalități, ce fel de izbânzi politice sunt? Nu înțeleg asta.

Cum a fost posibil miracolul din America? Așa a titrat toată presa.

Cred foarte mult, în primul rând, am o credință nestrămutată în Constituția americană. Multă vreme am crezut că este unul dintre top 10 documente scrise vreodată în istoria omenirii. Acuma sunt convins că a fost cel mai inteligent document scris vreodată, pentru că cei care l-au creat aveau o excelentă educație clasică, știau foarte bine istoria antică, s-au inspirat, au văzut ce nu merge în instituțiile unei republici și au creat ceva care permite, cumva, într-un context democratic, redresarea direcțiilor politice ale unei națiuni. Ori asta contează enorm.

Și cred că există o fibră morală profundă a națiunii americane. Cred că asta s-a trezit și că aduce corecțiile necesare unui timp care era diferit decât cursul normal al Americii. Pentru că, din ce știu din America, experiența mea este că e țara celei de-a doua șanse. Este țara care îi îmbrățișează pe cei care au nevoie, este țara care îi ajută pe cei care pot să contribuie societății într-un mod cuvenit pregătirii și puterilor lor. Și cred că asta a trezit acea fibră morală de care ziceam. E un moment de reflecție pentru toată lumea. Așa îl interpretez eu, bineînțeles, nu am studii, nu am niciun fel de date statistice ca să comentez.

E pe cale de dispariție țăranul român? Și ne referim și la faptul că în multe momente „țăranul” a devenit o înjurătură.

Vă mulțumesc că puneți întrebarea asta. Probabil vă gândiți la Miruna, o poveste. Am scris romanul ăsta cu multă dragoste. Este un roman care se referă la țăranul român așa cum era cum l-am cunoscut în anii ’70–’80 și cum exista acel imaginar al comunității tradiționale din lumea românească.

Cred că țăranul acela, de demult, nu mai are cum să mai existe, pentru că întreaga Europă se modernizează și cred că lumea este într-o stare de transformare care nu are de ce să ne genereze astăzi regrete. Să spunem: „Uite, exista un sat ideal care a fost tulburat cumva de mersul istoriei și noi n-avem altceva de făcut decât să-l regretăm acuma”. Nu așa sunt lucrurile.

Problema pe care aș pune-o este în următorul context. Ce am putea să facem ca cei care lucrează în agricultură să fie ei fericiți așa cum sunt, în contextul respectiv? Ce se poate face pentru ei? Începând cu infrastructura de care e nevoie pentru transport către sate și comunicații și tot ce ar fi nevoie pentru ca un copil care se naște la sat și crește la sat să aibă condiții de izbândă cât mai apropiate de cei care se nasc la oraș.

De câte ori călătoresc în câte un colț de lume, mă uit cu privirea aceasta. Aici cresc copii. Cum cresc acești copii aici? Și când zicem „țăranul român”, eu mă gândesc. Dar cum sunt copiii care cresc în acest colț de lume? Sunt ei fericiți? Pot să ajungă ei miniștri? Pot să ajungă ei undeva, dacă își propun asta? Pot să ajungă medici? La asta mă gândesc. Nu știu dacă avem ceva de regretat. Cred că avem foarte multe de făcut. Cred că e foarte mult de construit și cred că trebuie folosite fiecare dintre aceste canale de sprijin, de la finanțare europeană până la colaborări internaționale, pentru a dezvolta diverse oportunități în mediile rurale.

Pentru cine ați scris cartea și cui se adresează?

E o vorbă la Milorad Pavić, că scribii kazarilor scriau cărți pentru strămoșii lor. Stau și mă întreb dacă nu cumva am vrut să aduc o reparație istorică față de umbrele celor ce nu mai sunt, dar în același timp cred că am spus o poveste care cumva încheie socoteala și față de câteva adevăruri care n-au fost spuse așa cum trebuie sau n-au fost realizate azi.

De exemplu, aș fi fost foarte încântat să fi existat cumva un proces al Revoluției care să clarifice câteva lucruri importante despre ce s-a întâmplat în decembrie ’89 în România. Aceste lucruri nu s-au clarificat. Ele sunt acuma în slujba istoricilor, da, o să treacă încă foarte multă vreme până când istoricii vor clarifica. Rămâne acum rolul literaturii de non-ficțiune și al documentelor personale și al cercetărilor individuale. Fiecare cu ce fragment poate să aducă pentru a completa acest tablou imens al a ce s-a întâmplat cu România în perioada ultimilor 40 de ani, să zicem.

Apoi, mi-ar fi plăcut foarte mult să fi existat un proces al Mineriadei din ’90 cel puțin, dacă nu al tuturor mineriadelor. Nici asta nu se întâmplă. Și atunci rămâne subiect de literatură, până când istoricii vor intra pe terenul acesta și vor aduce fragmentele lor de informație.

Așa că dintr-odată mi s-a părut că am câteva piese de informație care erau necesare, care puteau fi completate. Și să zicem că am scris pentru cei care sunt interesați de toate aceste teme.