Rolul confesiunilor în literatură. Cu scriitoarea Doina Ruști la Iași!

Cunoscuta scriitoare Doina Ruști participă vineri, 31 ianuarie la Iași la o întâlnire cu membrii Clubului de carte, Cuibul visurilor. Evenimentul se desfășoară la Biblioteca Academiei Române de la ora 18. Radio HIT a provocat-o pe scriitoarea Doina Ruști la un scurt dialog.

Doina Ruști, participați la Iași la Clubul de Carte Cuibul Visurilor, se mai citește?

Oh, da, categoric. Oamenii care citesc, citesc. Știi, asta se întâmplă de veacuri. Există o minoritate care citește fără întrerupere și ea va exista până la finele lumii.

Sunteți implicată și în ceea ce putem numi cursuri de scriere creativă. De ce vor oamenii să învețe să scrie?

Din același motiv general de a fi în mijlocul faptelor. Asta este ceea ce își dorește fiecare om, mai ales un scriitor, să fie acolo recunoscut, să se afle în centrul lumii, să se fotografieze, să se pună pe rețelele sociale și, bineînțeles, să cânte sau să scrie. Pentru că în orice operă artistică există, de fapt, prilejul ăsta de a-ți transmite mesajul important pentru tine, împachetat cumva. A face victorie, a purta victorie.

Primul roman autobiografic al Doinei Ruști din 6 februarie.

Da, e adevărat, în 6 februarie intră în librării. Ferenike. Este un roman la care țin foarte mult. Este, de fapt, un răspuns la întrebarea cea mai frecventă pe care o primesc din partea cititorilor. De câte ori merg pe la câte o întâlnire de asta întrebarea standard este următoarea – Câtă realitate, cât adevăr se află în romanul dumneavoastră? Și, într-un fel am vrut să ironizez această întrebare.

Este un roman, adică este ficțiune cu derularea acțiunii, punct culminant, urmat de deznodământ. Este o întâmplare reală, este autobiografică, e un mod de confesiune, oarecum pervers, oarecum mistic, dar care se potrivește foarte bine timpurilor în care trăim astăzi. La urma urmelor, fiecare vrea să se destăinuie, să facă actul ăsta de dezvăluire publică și, uneori, se ajunge la situații absolut grotești.

Într-un fel, am vrut să intru în polemică cu această stare, de fapt, și, de ce nu, să creez și o poveste de autoironie.

Trebuie să recunosc că am devenit dependentă de rubrica „Dispărute în timpul vieții mele”.

Da, este legată de romanul autobiografic. Pentru că a povesti despre tine înseamnă, de fapt, a te întoarce la acele lucruri pe care numai tu le cunoști sau care au dispărut în timpul vieții tale, cum este cazul meu.

Și am deschis rubrica asta în legătură cu povestea despre care îți spuneam, în ideea că fiecare lucru care a dispărut, fiecare întâmplare care a avut loc într-un trecut închis, într-un perfect trecut, am putea zice, evident, fiecare întâmplare are consecințe. Nimic nu rămâne doar acolo, în trecut. Și așa e și cu obiectele astea, cu lucrurile, cu mentalitățile, cu atitudinile dispărute în timpul vieții mele.

Ele s-au dus, nu mai știe nimeni de ele, dar în urma lor a rămas acel fum care generează o serie de consecințe și o serie de evoluții istorice. Și acest lucru mă interesează în primul rând.

Dispărute în timpul vieții mele, ziarele și…

Și te doare, nu, ca jurnalist? Imediat ai gândit la perioada aia când jurnaliștii erau regii lumii.

Și din regi au ajuns?

Eh, au ajuns acum, mă rog, niște valeți de grad înalt.