Mesajul pisicii Ochi către neamul pisicesc: „Să trăiască bine și să ne supraveghem cu atenție stăpânii”

Nu o știți pe Ochi? E personajul principal din Cartea pisicii a scriitorului Cristian Teodorescu. Ilustrații faine semnate de Octavian Mardale. Editura Polirom, Iași, 2017. De fapt, dacă Ochi a scris cartea, dar s-a temut că editorii nu vor ști limba pisicească?!

Dar ce a vrut să spună Ochi atunci când și-a sfătuit neamul pisicesc să aibă grijă de stăpâni? „Spre deosebire de pisici, care sunt oneste, din observațiile mele și ale lui Ochi, pisicile sunt mai solidare ele cu ele. Sunt mai de cuvânt. Pisicile sunt mult mai solidare ele între ele, sunt de cuvânt în felul lor și nu în ultimul rând, atunci când vreuna dintre ele pățește ceva, toate sar să o apere și vor neapărat să o ajute, ceea ce la oameni se întâmplă mai rar și mai cu greutate”, povestește scriitorul Cristian Teodorescu, stăpânul lui Ochi.

Ochi este o pisică cu un singur ochi, luată acasă în grijă de scriitor. Ochi, pentru că așa o cheamă, se arată a fi plină de abilități: învață să scrie la computer, leagă relații telepatice cu pisicile candidaților la președinția Statelor Unite (și nu numai!). Evită cu dibăcie capcanele întinse de felinele spioni. În același timp, prin rețeaua pisicească de schimb de informații obține vești importante din diverse colțuri ale lumii. Observă viața cotidiană a familiei scriitorului și a celorlalte patru pisici, plus doi câini, cu care oamenii își împart locuința bucureșteană. Privirea lui Ochi asupra lumii, deși aparent limitată în urma unui accident, devine punctul de plecare al reflecțiilor asupra familiei, prieteniei și bizarelor obiceiuri ale bipezilor.

Ziua internaţională a pisicii este celebrată în fiecare an la 8 august, după ce Fondul Internaţional pentru Bunăstarea Animalelor (International Fund for Animal Welfare – IFAW) şi alte grupuri care militează pentru drepturile animalelor au hotărât să dedice o zi din an pisicii. Așa că Radio HIT l-a provocat pe scriitorul Cristian Teodorescu la o discuție despre neamul pisicesc.

„Pisicile au, în general, un raport destul de ferm cu treburile pe care și le asumă. O pisică, de pildă, dacă se învață să iasă pe afară și să păzească imobilul, cel puțin Victorița mea, una dintre ele, răposată demult, fugărește până și câinii cei mai zdraveni, încât o îndrăgește tot cartierul. Cel puțin, cu Victorița așa se întâmplă”, spune scriitorul Cristian Teodorescu.

Câinii mușcau de turul pantalonilor și Victorița mergea cu băieții până în stație

„Pe băieții mei îi conducea. O luau cu ei și o purtau în jurul gâtului ca pe un soi de guler viu și eu mă gândeam că ei vor să atragă atenția asupra lor, dar de fapt, mititeii aveau vreo 7-8 ani pe atunci, se fereau de marele Țiți care le rupea pantalonii. Când marele Țiți o vedea pe Victorița așezată pe gâtul vreunuia dintre ei se ducea frumușel acolo unde îi era adăpostul și nu mai zicea nimic din cauza faptului că Victorița îl pusese la respect de câteva ori. Am avut într-o vreme 16 pisici, dar am băgat de seamă că le cam deranjăm și le-am dat. Era o perioadă din asta în care se trăia bine și atunci, lumea le-a luat după un singur telefon. Chema pe unul, pe altul și imediat le-au luat. Acum, însă, dacă aș risca să fac asta, să dăruiesc una din pisici pentru că am șase, nu știu dacă aș găsi pe cineva”, povestește scriitorul.

Fragment din Cartea pisicii. Cristian Teodorescu

Dacă auzi o poveste de la Cristian, poţi fi sigur că exagerează. Nu neapărat că pune de la el, ci le înfloreşte. Cînd o evocă pe Victoriţa, face din ea eroina cartierului unde au locuit înainte. Ai zice că şi coloneii de la Marele Stat‑Major de la Orizont ar fi vrut s‑o recruteze pentru forţele speciale şi că o recunoşteau toţi şoferii de la ITB, cînd o vedeau traversînd bulevardul pe zebră şi totdeauna pe verde. Daniela admite că Victoriţa traversa regulamentar strada, dar se îndoieşte că ofiţerii superiori ai trupelor de uscat o remarcau. Cel puţin aceia pe care‑i vedea ea traversînd grăbiţi, ca să ajungă mai repede la complexul comercial. Mai precis, la restaurant. Poate că şi Daniela exagerează, fiindcă ea are o părere proastă despre purtătorii de uniformă. Dar nici despre civili n‑are o părere mai bună, atunci cînd ei se ocupă de politică…………..Cînd însă vine vorba de disputa dintre Victoriţa şi Marele Ţiţi, Daniela nu‑i spune lui Cristian că exagerează în evocarea lui. Aşadar, pe cînd Matei, celălalt băiat al lor, era mic, Marele Ţiţi, cîinele care stăpînea aleea de lîngă scuarul cu leagăne şi bănci, i‑a rupt pantalonii pe care Matei îi îmbrăcase prima oară. Ţiţi nu muşca pe nimeni, dar sărea la pantaloni şi la rochii. Aşa că unul dintre locatarii blocului cu patru scări pe care‑l păzea Ţiţi l‑a suit în maşină şi l‑a dus la Ploieşti. L‑a abandonat la hipodrom. După trei zile Ţiţi lătra din nou pe aleea lui, arătîndu‑le colţii copiilor care treceau pe acolo. De unde pînă atunci Ţiţi se descurca şi el cum putea pe frig şi pe ploaie, i s‑a construit o căsuţă unde se putea adăposti pe vreme rea. Matei nu‑l înghiţea pe Ţiţi. Nici Ţiţi pe Matei, care, atunci cînd se ducea la cofetărie, trebuia să treacă pe lîngă dulăul care‑l mîrîia şi‑i arăta colţii. Drept care Matei a luat‑o în braţe pe Victoriţa şi s‑a dus cu ea la cofetărie. Cînd Ţiţi a început să‑i dea tîrcoale, lătrînd la el, Matei a lăsat‑o pe Victoriţa din braţe. Pisica s-a zbîrlit instantaneu şi s-a îndreptat către Ţiţi, mai întîi cu paşi mici, apoi într-o şarjă cu care l-a făcut -o ia la fugă, schelălăind, spre căsuţa lui. Din ziua aceea Ţiţi dădea prieteneşte din coadă cînd îl vedea pe Matei, adulmecînd de la distanţă mirosul războinic al Victoriţei, pe care Matei îl purta în haine, ca pe o armă de temut.

Cristian Teodorescu s-a născut la Medgidia, în 1954. A absolvit Facultatea de Filologie, secţia română-engleză, a Universităţii din Bucureşti. A început să scrie proză de la 14 ani, pentru revista Vînătorul şi pescarul sportiv. A debutat editorial în antologia Desant ’83 (Cartea Românească, 1983). În 1985 îi apare volumul de povestiri Maestrul de lumini, la Editura Cartea Românească (reeditat în 2005), urmat în 1988 de romanul Tainele inimei, la aceeaşi editură. În 1991 publică la Editura Alex Faust repovestit băieţilor mei, Petre şi Matei, apoi Povestiri din lumea nouă (RAO, 1996), Îngerul de la benzinărie (povestiri, Paralela 45, 2002), Maestrul de lumini şi alte povestiri (Curtea Veche, 2005) şi romanele Medgidia, oraşul de apoi (Cartea Românească, 2009; Polirom, 2012), Cartea pisicii (în colaborare cu Mardale, roman, Polirom, 2017) şi Bucureşti, marea speranţă (Polirom, 2019). A primit Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor (1986), Premiul Academiei Române (1990), Premiul pentru proză scurtă (1997) şi Premiul pentru roman ale Uniunii Scriitorilor (2010), precum şi alte premii ale unor ziare şi reviste. Povestirile sale au fost traduse în Olanda, Franţa, Statele Unite, Muntenegru, Polonia şi Ungaria.

Octavian Mardale s-a născut la Brăila, în 1960. Din 1962 începe maratonul de desen, aflat în plină desfăşurare şi azi. A absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, avînd numeroase expoziţii personale şi de grup în ţară (Bucureşti, Brăila, Focşani, Bacău, Cluj-Napoca; la Giurgiu şi Gărîna – lucrări de artă monumentală) şi în străinătate (Franţa, Germania, Turcia, Japonia). Prezent cu lucrări de grafică, sculptură şi artă decorativă în mai multe colecţii particulare din ţară şi din străinătate. Dintre toate medaliile, diplomele şi strîngerile de mînă, cel mai important premiu este cel în bani acordat lunar de revista Caţavencii, publicaţia de satiră politică unde din 1990, fără întrerupere, activează ca grafician şi director artistic.