• septembrie 29, 2025
• Diana Nechita

Aceasta este declarația făcută la RFI România de regizorul Cristian Mungiu, care a semnat scenariul filmului „Jaful Secolului”. Punctul de plecare al filmului nu este ficțiune, ci un fapt de presă: jaful de la muzeul Kunsthal din Rotterdam din 2012. Cristian Mungiu a legat povestea de teme sociale actuale.

„Jaful Secolului” spune povestea unui cuplu de tineri care pleacă dintr-un sat dunărean la muncă în Țările de Jos. Umiliți și tratați ca niște cetățeni de mâna a doua, cei doi plănuiesc un jaf spectaculos. În mai puțin de două minute, reușesc să fure tablouri de peste 20 de milioane de euro. Filmul este regizat de Teodora Ana Mihai, care a cunoscut viața de imigrant în copilărie. O experiență similară o are și actrița principală, Anamaria Vartolomei, actriță franceză de origine română, care o regăsim în rolul Nataliei, personajul principal .

Unde e bine, acolo e patria? Cum răspunde acestei întrebări filmul „Jaful Secolului”?

E o întrebare complicată, pentru că ce se întâmplă cu acești oameni care decid să plece și să-și părăsească patria lor pe care o simt și să lucreze altundeva e că nu-și capătă o nouă patrie. Rămân cumva suspendați între două lumi și vedem asta foarte bine oricând vorbind cu această pătura de oameni care au trebuit să plece ca să-și poată întreține familiile. Ei nu sunt nici români pe deplin, dar nu devin nici italieni, germani, francezi și pe unde se duc ei să lucreze.

Rămân cumva suspendați între două lumi și cred că din pricina asta se creează o frustrare foarte mare în percepția lor, pentru că au pe de o parte sentimentul că nu sunt apărați de acasă, dar nici că nu sunt băgați în seamă și considerați localnici acolo unde trebuie să o ducă. Nu aș vrea să pară că „Jaful Secolului” e un film atât de complex, sociopolitic până la sfârșit. Mă bucură când putem porni o conversație de la subiectul filmului, dar în primul rând el are un nivel pentru public și e făcut în așa fel încât să te poți gândi la lucrurile astea după ce vei fi urmărit și vei fi lăsat antrenat de această poveste foarte spectaculoasă.

Ați ales un fapt de presă adevărat. Dar au trecut zece ani de la momentul alegerii temei pentru scenariu…..

Nu au fost necesari 10 ani pentru scenariu, ci ca să iasă filmul. Asta s-a întâmplat din cauza că, pe de o parte, e destul de complicat să filmezi în altă parte, e destul de scump și au fost niște probleme financiare. Am filmat cam jumătate din timp în Țările de Jos, iar din punct de vedere al scenariului, a durat o perioadă până când am reușit să stăpânesc povestea asta care era foarte spectaculoasă și să nu fie doar o istorie rocambolescă cu hoți care intră și ies în două minute.

M-am întrebat și eu cine sunt personajele, cum pot să fac să țin echilibrul ăsta într-o poveste în care, pe de o parte, e un fel de movie american, iar pe de altă parte e acest film social despre cauzele care-i fac pe cei care lucrează în alte țări să se simtă așa de frustrați și așa de nebăgați în seamă. Am reușit să fac filmul abia când am echilibrat planurile astea și când am înțeles că e bine să asociez la acest proiect la regie pe cineva care are experiența asta directă de a fi trăit acolo, pentru că experiența asta nu o am. Și atunci am apelat la Teodora Ana Mihai, care e plecată, după cum poate știți, cu părinții când ea era mică. Se întâmplă să aibă aproape aceeași biografie ca și a copilului din film.

Și actrița principală pare a fi la fel de familiarizată cu problemele imigranților.

Da, Anamaria Vartolomei, care e un star în Franța în acest moment, a stat până la șase ani cu bunicii într-un sat undeva prin Moldova de mijloc, după care și-a urmat părinții la Paris. Ea, în mare măsură, e franțuzoaică și o actriță crescută, născută și educată acolo, la școala lor. Se simte franțuzoaică și am preluat-o din cinematografia franceză. Dar, vedeți, chiar și în cazul ei, are acest raport personal. Adică, se simte foarte mult că nu e 100% născută acolo și poate să înțeleagă cum e să fii privit ca migrant într-o societate care te acceptă, dar nu te transformă imediat într-unul de-al lor.

În urmă cu ceva ani v-am întrebat de ce doar filme de autor și nu filme comerciale. „Jaful Secolului” este propunerea României la Oscar. Încercați și un alt fel de gen?

Absolut, da. Asta încerc să fac. Și, într-un fel, inclusiv faptul că nu-l semnez eu deplin e un semnal în această direcție. Pentru că nu vreau să… eu sunt atât de asociat cu filmele de la Cannes pe care le fac și cu un anume gen de cinematografie. Asta nu înseamnă că nu vreau să produc filme de care are nevoie publicul din România și publicul în general, pentru că înțeleg nevoia asta.

Și „Jaful Secolului” este un fel de încercare de a ne întâlni la mijloc, undeva, pentru că păstrează acest layer în care nu e un film cu glume de autobază, în care ai intrat, ai ieșit; alea le poate face altcineva, nu trebuie să le fac eu. Dar eu cred că există și un fel de entertainment de calitate, în care dacă știi cum să scrii și să povestești, ai întâi de toate un nivel foarte antrenant în film. După care, da, iei și un strat mai profund, pentru cine are nevoie și cine își dorește să se gândească la ceva mai profund când vede un film.

Și tema asta mi se pare foarte actuală și foarte importantă. Îmi bântuie filmele, cred că, de 10 ani: și ce am făcut înainte, și ce urmează să fac. Discut destul de mult despre acest raport între noi și ei, dar mă bucur că filmul e perceput în acest fel. Adică, reacțiile pe care le-am primit de la public au fost întotdeauna foarte corecte și în această direcție pe care publicul o caută, și anume să vină să vadă ceva care e antrenant, nu e plicticos. Din perspectiva asta, cred că cea mai bună distincție pentru film e această caracterizare a lui ca fiind potrivit să ne reprezinte la Oscar. Filmul a fost în festivaluri și a luat premiile lui, dar cred că asta e caracterizarea lui cea mai potrivită pentru ce vrem noi să facem acum.

Nu, nu am ajuns încă cu mersul către comercial până acolo. N-are un erou pozitiv care învinge. Suntem mai aproape de un erou pozitiv care nu face compromisuri, dar asta nu înseamnă că va avea o viață mai ușoară și mai bună. Până la urmă, personajul ăsta pe care-l joacă Anamaria Vartolomei e, dacă vreți, un fel de învingător moral pe termen lung, pentru că decide să ofere un exemplu copilului, și anume să nu se angajeze în niciun fel de compromisuri. Dar prețul de plătit pentru asta este că la sfârșitul filmului copilul rămâne acasă și mama se întoarce înapoi la muncă, cum a fost și la început. Adică, lucrul ăsta nu se rezolvă chiar așa, cât ai bate din palme, și întotdeauna are un fel de preț, iar tu, ca părinte, trebuie să te gândești ce e mai de preț pentru tine.