De vorbă cu Emil Ionescu, fotograf de viață sălbatică!

Reîntoarcerea la natură și pasiunea pentru fotografie, contrapondere pentru stresul zilnic. Activist militant pentru transformarea zonei Codrii Iașilor în Parc Natural, ieșeanul Emil Ionescu a stat și 12 ore zilnic pentru a urmări un cuib de huhurez mare cu doi pui. Ani la rând a surprins același cocoș de munte în ipostaze diferite. Fotograf de viață sălbatică, Emil Ionescu spune că a întâlnit și mistreți dar și un urs. Numai că, adaugă ieșeanul, trebuie să fii antrenat și să fii precaut tot timpul. Are și un sfat și anume să ascultăm și cîntecul păsărilor nu doar zgomotul mașinilor. De ce fotograf de viață sălbatică?

E doar un hobby. E doar din plăcere, de destresare, de liniște, de a scăpa de stres și de tot. De a sta, de a mă bucura de ceea ce e frumos, consider eu.

Ce înseamnă fotograf de viață sălbatică?

Jumătate vânător, jumătate artist. E o combinație de toate. E și artă și e și de supraviețuire, ca să zic așa. Îți trebuie și tehnici de a umbla prin pădure, de a sta prin pădure, de a rezista la frig, de a rezista la temperaturi și intemperii și tot.

E o combinație de mai multe… cu trăiri intense. Am fost pasionat de fotografie pentru că umblam pe munți și am zis să am o amintire când voi fi în vârstă. Două căprioare care erau lângă un sat mi-au permis să mă apropii și așa m-am transforma. Fotografia de wildlife e un virus.

Odată ce ești lângă animal, îți dorești din ce în ce mai mult acest lucru. E un drog. E pur și simplu un drog. Comunitatea de fotografi este, consider eu, cât de cât unită din punct de vedere al sfaturilor și a tot. Totdeauna merg pe principiul că o greșeală pe care o fac acum să nu o mai fac și mâine. Fac alta, dar nu o fac pe asta.

Ați urmărit între 8 și 12 ore pe zi niște păsări?

Este vorba de huhurezul mare. Este o pasăre care, teoretic, la noi în Dobrovăț, în pădurea Brânova-Dobrovăț, nu ar trebui să existe pentru că nu este în arealul ei. Este un climat diferit în această pădure, climat care s-a menținut datorită copacilor bătrâni. Există un șoarece scurmător care, teoretic, trăiește doar peste 1000 de metri.

Și pentru că este acel șoarece huhurezul a cuibărit. Am găsit acest cuib și am stat timp de trei săptămâni. Aproape cât era zi lumină afară am stat cu ei acolo fără să-i deranjez, într-un scaun ascuns foarte bine ca să nu fiu văzut absolut deloc. Fără să mi se vadă orice fel de mișcare aș fi făcut. Am putut să observ niște momente absolut senzaționale pentru ei.

Ne puteți dezvălui câteva din momentele care v-au surprins?

Am prins hrănirea. Am prins exact cum îi aduce mama puiului șoarecele și cârtițe și păsări și tot. Am prins momente când încercau să zboare din cuib și nu aveau curaj. De fiecare dată îmi creau emoții. Am prins momentul când a vrut să iasă mama din cuib după ce le-a dat mâncare. Era prada prea mare și a intrat și le-a rupt prada. Și un pui era pe marginea cuibului, la scorbură. Când mama a vrut să zboare efectiv era să îl dea jos.

Mi-a stat inima. Pe filmare se aude cum respir și cum tot… mi-a stat inima. După care el s-a agățat cu ghearele lor foarte, foarte puternice. Nu am prins momentul când a sărit. Cu toate că mi-a dorit foarte mult. Dar cred că s-a întâmplat noaptea.

Am prins când țopăia prin iarbă, când s-a urcat în copaci, când se cațără. Momentele când aduce tatăl mâncare la cuib și mama îl întâmpină. Nu-l lasă să se aproape de cuib. Oa mîncarea de la huhurezul tată de la distanță și pe urmă o duce la cuib.

Care sunt cele mai frumoase momente pe care le-ați trăit până acum ca fotograf de viață sălbatică?

Cele care m-au surprins! M-am dus să fotografiez un cerb și am prins foarte aproape o căprioară.

Nu contează că subiectul poate era mai comu, dar mi-au oferit un moment mult, mult mai plăcut. Și acele momente pentru care am lucrat foarte mult. De exemplu, la cocoșul de munte. Am mers doi ani, câte două săptămâni în fiecare an și l-am prins exact în ultima zi când puteam să mă mai duc.

Nu v-ați întâlnit și cu ursul sau cu mistreții?

Ba da! Cu amândoi. În pădure aici la noi m-am întâlnit și cu mistreții și totdeauna am avut grijă să am un copac în care să mă pot cățăra. Dar n-au fost absolut niciodată probleme și am fost destul de aproape. Nu recomand să se stea aproape de mistreți, dar întâmplarea a făcut că m-am trezit aproape de ei. Mi-am păstrat calmul, i-am fotografiat, filmat. Cu urșii m-am întâlnit. Cei sălbatici și cei care nu sunt hrăniți. Au fugit când m-au sesizat. Alteori au fost momente când nu m-au sesizat.

Mi-am luat măsurile de siguranță. Știu că atunci când mergi trebuie să fii atent. Atunci când urci un deal, imediat după deal ar putea să fie un urs care mănâncă sau care doarme. Când mă îndrept spre punctul de fotografie și sunt la mers.. fac un anumit zgomot astfel încât să pot fi auzit. Pentru că eu merg și noaptea și e periculos, recunosc.

Ce ar însemna transformarea zonei Codrii Iașilor în Parc Natural?

Cred că orice protejare, orice metodă de a proteja natura este foarte, foarte benefică. E necesară o organizare a activităților umane, inclusiv plimbările. Trebuie să le acordăm loc și animalelor să se plimbe, să aibă spații doar pentru ei. Defrișările sau culesul de fructe trebuie organizate.

Ați spus pe rețeaua de socializare că trăim prea trepidant și uităm să mai privim. De ce?

Am sezizat când m-am apucat de fotografia de natură și am început să urmăresc ce este în jurul meu. Erau foarte multe lucruri pe care eu nu le vedeam.

Și toți cei pe care am reușit să-i influențiez, în momentul în care au început să fie mai atenți în jurul lor, au spus că acum văd lucruri pe care înainte nu le vedeau. De exemplu, la Casa de Asigurări sunt acei ciufi de pădure. Nu știu dacă îi știți! Iernează în cei doi copaci acolo.

Trece lumea pe sub ei și nu-i vede. Și când am fost odată și am ridicat aparatul înspre ei și am început să-i fotografiez am atras atenția trecătorilor asupra lor. În momentul acela toată lumea a început să-i vadă. După ce am lăsat aparatul următorii trecători nu le-au mai văzut.

Deci noi nu mai suntem atenți la frumusețile de lângă noi. De multe ori stau de vorbă prin oraș cu anumite persoane și aud câte un cântec de pasări. Un cîntec are știu că-i mai rar, care știu că-i mai frumos.

Și persoana cu care vorbeam este surprinsă. Cum de am auzit cîntecul? Că ea aude zgomotul de mașini. Totul ține de atitudinea de a încetini și să fim mai atenți la ce e în jurul nostru! Și e valabil pentru toate domeniile, nu neapărat în natură!

 

Foto de Emil Ionescu