• februarie 19, 2026
• Narcis Pohoata

„Arta este adevărul absolut”, a spus celebrul sculptor Constantin Brâncuși. Acesta este și titlul unui volum apărut în Franța, tradus și lansat recent la Iași. Pe 19 februarie, România sărbătorește Ziua Brâncuși: 150 de ani de la nașterea celui supranumit geniul sculpturii moderne.

Doina Lemny, cercetătoare franco-română specializată în opera lui Constantin Brâncuși, a reunit într-un volum, pentru prima dată, notele sale de atelier: fraze, aforisme și chiar texte literare, exact în forma în care le-a scris artistul. Doina Lemny explică faptul că în spațiul public circulă multe aforisme care, în realitate, nu îi aparțin lui Brâncuși.

Despre fake-news-urile atribuite celebrului sculptor dar și cu amanunte inedite despre notițele lui Constantin Brâncuși a vorbit Doina Lemny, cercetătoare franco-română.

Circulă în spațiul românesc multe aforisme care nu îi aparțin lui Brâncuși. Există un aforism de care mi-e și rușine; trebuie să-l citez doar ca să precizez că nu vine de la el. Când se spune: „V-am lăsat săraci și proști și vă găsesc și mai săraci și mai proști”, este o prostie din partea oamenilor care repetă acest lucru. O spun și eu acum, deși nu-mi face plăcere, dar o fac pentru că Brâncuși era de o decență și de un respect față de poporul lui încât nu ar fi putut niciodată să spună așa ceva. Eu nu am găsit nicăieri această notă.

Interesul și invitația de a citi această carte rezidă tocmai în faptul că ea nu se parcurge ca un roman, ci oferă ocazia de a vedea travaliul lui Brâncuși asupra fiecărui aforism. Am notat toate variantele, deoarece el se corecta singur. Scria în franceză, fiind franco-român, se corecta și ajungea la esența frazei după două-trei încercări mai mult sau mai puțin corecte.

Desigur, au rămas acele aforisme celebre pe care le știm cu toții: „La umbra copacilor bătrâni nimic nu crește” sau „Simplitatea este o complexitate rezolvată”. Dar el nu ajungea la aceste formulări extraordinare dintr-odată.

Scrieți în carte că păstra orice bucată de hârtie, astfel încât v-a fost dificil să datați unele note. Unde scria, mai exact?

Vă spun eu unde! Avea foi, el păstra totul. Păstra și o chitanță de la un restaurant, iar pe spate scria un gând. Scria pe biletele de tren sau pe foile cu antet aduse de la hotelurile din New York. Tot ce îi venea în minte nota pe loc.

Aceste foi erau prin atelier. Avea el un colț unde le punea. Deși ai putea avea impresia că era un artist împrăștiat, nu era deloc așa. El însuși și-a ordonat notele și corespondența. De aceea am putut să-i public corespondența cu iubita lui, Marthe, pentru că el făcea dosare. Este de admirat pentru un om care lucra și visa, dar Brâncuși era, în esență, un om foarte rațional.

Ați pipăit practic aceste note, le-ați avut în mână. Ce ați simțit și care vă este cea mai dragă?

Eu spun mereu că trăiesc în casă cu el. Trăiesc cu Brâncuși alături de soțul meu. Soțul meu se mai și supără uneori — nu din gelozie, ci îmi spune: „Mai depărtează-te, că prea trăiești cu el!”. Este o empatie care s-a creat și așa este normal, așa încerci să înțelegi un artist.

Sunt emoții mari, mai ales când găsești un aforism care a fost deformat și poți spune: „Nu, acesta este cel adevărat!”. Prin aceste note am reușit să redatez anumite opere. Mentorul meu, Sidney Geist, le datase într-un anumit fel, dar o simplă foaie găsită mi-a indicat mie că anul era, de fapt, altul. Acestea sunt amănunte de specialist, dar sunt bucuroasă că am ajuns să fiu aproape sigură de anumite lucruri, deoarece Brâncuși nu se lasă dezvăluit ușor. De aceea spun „aproape” sigură.

Volumul ni-l descoperă pe Brâncuși nu doar ca sculptor, ci ca filosof.

….

Da, pentru că lui Brâncuși îi plăcea să primească oaspeți. Își primea prietenii, punea muzică, dansa, cânta la vioară împreună cu Erik Satie. Deși nu avea instrucție muzicală, era extrem de talentat. Există o întreagă poveste despre cum și-a construit el singur o vioară în tinerețe.

Totuși, nu lucra niciodată în prezența prietenilor. Îi primea, pregătea mâncare în cuptorul pe care și-l făcuse singur — mâncare „românească”, cum zicea el. De fapt, era o costiță de iepure servită cu mujdei de usturoi și mămăliguță. Toată lumea credea că mănâncă ceva tradițional românesc extraordinar, deși nu era chiar așa. Le spunea că îi servește cu șampanie, dar de fapt era un vin spumant obișnuit, pe care îl servea în borcane de iaurt spălate și păstrate pe geam. Avea farmecul lui, era autentic, iar lumea era atrasă de asta.

Însă, imediat după ce plecau musafirii, el se retrăgea și lucra singur. Lucrul era pentru el o chestiune intimă. Oricât de apropiați i-ar fi fost prietenii, nu lucra niciodată în fața lor. Acest lucru i-a permis să gândească, să reflecteze profund și, ulterior, să se îndrepte către budism.