Reacțiile conducerii CAB au scos la suprafață reflexe de tip comunist târziu: dispreț față de întrebări, suspiciune față de presă, apel la autoritate formală în locul explicațiilor și utilizarea intimidării ca instrument de control. În locul unui dialog firesc, publicul a asistat la o demonstrație de forță simbolică, incompatibilă cu ideea de justiție modernă și suficientă pentru a explica de ce mulți magistrați aleg tăcerea.

Ceea ce a devenit evident este că lipsa de transparență nu reprezintă o excepție, ci un reflex instituțional. Informația pare tratată ca proprietate internă, iar responsabilitatea publică ca o amenințare. Agresivitatea, întreruperea conferinței și evitarea răspunsurilor de fond au transmis nu autoritate legitimă, ci arbitrariu și lipsă de asumare. Pentru mulți cetățeni, acesta a fost un moment rar în care mecanismele interne ale unei instanțe-cheie au devenit vizibile, iar diferența dintre gravitatea problemelor și superficialitatea reacțiilor a transformat suspiciunea în certitudine.

În loc să clarifice și să recâștige încrederea publică, conducerea CAB și-a confirmat propriile vulnerabilități prin comportament. Fără investigații suplimentare sau interpretări ostile, instituția s-a devoalat singură, prin discurs, atitudine și reacții. Poate cel mai îngrijorător este contrastul flagrant dintre această prestație și standardele justiției din Uniunea Europeană și Statele Unite, unde transparența și respectul față de presă sunt condiții ale legitimității. Imaginea proiectată a fost a unei instituții izolate normativ, funcționând după reguli proprii, iar acest decalaj nu afectează doar încrederea internă, ci și credibilitatea României ca stat democratic în spațiul euro-atlantic”.