Radio Hit
Asculta Live
 

HIT play live

Green Arrow

audio Mihai Găinușă: „Este imposibil să nu găsești subiecte de satiră în această frumoasă țară în care trăim, e o alimentare continuă cu subiecte”

  • martie 17, 2022
  • Radu Cucuteanu

Mihai Găinușă a scos un nou volum de povestiri la Editura Polirom, intitulat Răpirea Parisiei și alte povestiri. Despre aceste povestiri dulci-amare, despre scris, decalog, satiră și cinematografie, autorul a fost provocat la dialog de Violeta Cincu. Totul, numai pe Radio HIT, la HITVOICE.



Mihai Găinușă, Răpirea Parisiei și alte povestiri. Mihai Găinușă face parte din viața noastră de zi cu zi, de aceea cred că ar trebui să facem un breaking news cu apariția acestui volum de povestiri semnat de Mihai Găinușă. Cum ar suna acest breaking news?

„Nimic despre război, totul despre pace”, cam așa ar trebui să sune. Și e interesant că a fost o pace cam de 10 ani de când am publicat ultimul volum. N-aș putea spune că în toată această perioadă a fost un blocaj al scriitorului, am tot scris în fiecare zi. Dar a fost pur și simplu o ambiție: ia să vedem, se mai poate, mai pot să scriu un volum de povestiri? Și se pare că da, am reușit.

 

Răpirea Parisiei și alte povestiri este despre noi. Ar putea fi ca un anti decalog, pentru că încălcăm, diferite categorii sociale, cele zece porunci, dar le-ați scris astfel încât să ne facă să zâmbim.

Voiam asta. E mai mult decât un anti decalog, pentru că sunt 13 povestiri. Și, dacă ar întreba cineva de ce sunt 13, aș spune că e un număr care mie mi-a purtat dintotdeauna noroc. Dar e interesant că într-unul dintre volumele anterioare am avut o povestire care se chema Decalogul din Frostburg, unde niște personaje încălcau toate cele zece porunci. În acest volum nu este vorba despre încălcarea poruncilor din Biblie, ci de încălcarea unor legi, a unor cutume sociale. Aș putea spune, ba chiar o spun, că m-am inspirat din viața socială românească foarte mult, din întâmplări pe care le-au trăit alții, unele care mi s-au întâmplat mie, unele pe care le-am citit.

 

Suntem obișnuiți să vedem literatură românească sau cinematografie, pentru că ați scris și în imagini, care vorbesc despre noi, dar care vorbesc în sens dur. Aici tot ceea ce încalcă personajele dumneavoastră vine printr-o scriitură care te face să zâmbești amar. Care e secretul, cum ați reușit?

Nu știu dacă mai e un secret că eu cochetez cu satira de foarte mulți ani. Practic, de 25 de ani o fac.

 

Dar nu ați pierdut-o.

Nu am pierdut-o, dar nu datorită mie, ci realității înconjurătoare. Este imposibil să nu găsești subiecte de satiră în această frumoasă țară în care trăim. E o alimentare continuă cu subiecte care pot fi satirizate. Chiar vorbeam cu cineva că, dacă aș fi trăit în Elveția, cariera mea s-ar fi încheiat la jumătate de volum. Așa, sunt deja la a șaptea carte și mai am subiecte pentru încă trei, cel puțin. Din păcate, aș adăuga.

 

Cum ați ales titlurile povestirilor? Pentru că sunt provocatoare: Maistrul și Margareta, O familie din vecini sau Crăpătura, de exemplu, care este despre ce se întâmplă în fiecare oraș: o familie care ia un credit pentru un apartament într-un bloc nou, însorit, și apare un bloc nou, care îi fură lumina.

Sper să nu fie chiar în fiecare oraș. Mă gândesc că totuși unele orașe au niște planuri de urbanism care sunt respectate. Cred că în orașele în care corupția e în floare, în frumoasa capitală în primul rând, acestea au fost principalele locuri care te pot inspira. Crăpătura e o poveste puțin tragică și mai mult comică – sau invers, nu-mi dau seama care sunt proporțiile. Până la urmă, personajul negativ dispare, ca să dau un spoiler, dar din păcate alte personaje negative sunt în continuare prezente. Nu e neapărat un dezvoltator imobiliar, că oricine poate fi dezvoltator imobiliar în zilele noastre, trebuie doar să facă rost de niște bani și niște autorizații – sau chiar fără autorizație. E o crăpătură mai degrabă simbolică, în omenia omului.

 

Am citit cartea ca un om obișnuit, ca un jurnalist și am văzut că fiecare povestire are și o morală ascunsă în rândurile de final: Maistrul și Margareta: „Iar Maestrul o lega zilnic pe Margareta de un copac și, cât timp păștea zilnic, acesta stătea întins pe spate în iarbă, cu mâinile sub cap, bucurându-se, paradoxal, de fericirea alături de o vită”. Fraza aceasta nu poate fi înțeleasă la adevărata ei valoare decât dacă citești povestirea.

Bineînțeles, e o parafrază după Bulgakov, mie mi-a plăcut foarte mult, e una dintre cărțile mele de căpătâi. De aici și parodierea. Maistrul respectiv e un patron de vulcanizare, de spălătorie, iar Margareta este la propriu o vită.

 

Care e povestirea dumneavoastră preferată?

Nu știu, am mai multe… Una dintre ele, cea cu Nu s-a schimbat nimic, nu știu dacă ați apucat să vă uitați, potențialilor cititori o să li se pară puțin scoasă din contextul cărții, este o ficțiune ușor tragică, ușor științifico-fantastică. Dar aș putea să dezvălui acum că mi s-a întâmplat chiar mie, chiar eu eram personajul care trecea pe stradă. Doar că, bineînțeles, este înflorită puțin, așa am auzit că fac scriitorii.

 

O să îi lăsăm pe cititori să descopere această povestire cu un om al străzii, dar cu multe fraze care te pun pe gânduri. Cum vă doriți să rămână cititorul după ce încheie volumul?

Eu sper să rămână cu un zâmbet, nu unul amar, ci doar un zâmbet. Să se gândească la faptul că toate întâmplările astea sunt de fapt ficțiune și că nu e nimic adevărat, eu așa mi-aș dori. Din păcate, nu se va întâmpla așa, fiindcă oamenii își vor da seama că multe dintre realitățile înconjurătoare sunt cuprinse în carte. Și aș vrea să rămână cu ideea că ar vrea să mai citească. Atunci aș fi și mai motivat să mai scriu.



De exemplu, Covorul Măgduței are un final frumos și o replică a unui psiholog foarte interesantă, la care nu te-ai fi așteptat. E o carte pe care să o citești dimineața, la prânz, în tramvai, într-un parc?

Da, eu așa cred, că este o carte care te poate bine-dispune. Acum depinde cât de încruntat ești, adică cum o privești, cât de urât privești rândurile respective. Dar eu cred că te poate bine-dispune oriunde o citești și sper să fie citită și în parcuri, că se mai întâmplă lucruri și în parcuri în cartea asta, o poți citi și la serviciu, mai ales dacă ești bugetar, mă gândesc că ai și timp.

 

O vedeți și într-o spălătorie auto, și pe bordul unui buldozer?

(Râde.) Da, eu știu, într-o spălătorie sau într-o vulcanizare doar dacă o fac eu cadou patronului, să-i zic „Uite ceva ce ți s-ar putea întâmpla și ție”.

 

Vă place coperta cărții dumneavoastră?

Da, am fost foarte încântat de propunerea celor de la Polirom, am vrut să o modific un pic, dar am înțeles că face parte dintr-o serie, o operă completă a autorului și n-am putut s-o modific, cum mi-aș fi dorit eu foarte mult. E o copertă care îți ridică întrebări, ceea ce îmi place.

 

Vedeți acest volum de povestiri transformat într-o serie cinematografică? Pentru că ați scris cinematografic, iar pe mine m-a dus cu gândul la seria BD, dar actualizat.

În ultimul timp, pe lângă faptul că am scris această carte, fac și un master la UNATC, la Secția de Scenaristică și s-ar putea să-mi fi scăpat câteva povestiri în stilul scenariului de cinematografie. Iar dacă vreuna dintre povestiri va fi cumva subiect de cinema, atunci eu cred că eu voi fi scenaristul. Chiar mi-am pus în gând să fac vreo două filmulețe după povestirile respective.

 

Și acum banala, clasica și terna întrebare: planurile de viitor?

Da, da, da, pleonasticul „planurile de viitor”. În primul rând, să aflu câteva ecouri despre cartea Răpirea Parisiei, m-ar interesa dacă lumea este mulțumită, încântată și dacă și-ar mai dori să citească așa ceva. Dacă e OK, eu aș putea să scriu în continuare, dacă nu, s-ar putea să schimb puțin registrul. Am încercat mai multe registre de-a lungul timpului, inclusiv povestiri de ficțiune fantastică și aș putea să mă întorc un pic spre ele. Dacă nu, dacă lumea preferă să se plece de la realitățile cotidiene, eu pot să o fac foarte bine și așa.