audio Mărturia unui supraviețuitor al Pogromului de la Iași, Leonard Zăicescu: „Holocaustul și Pogromul trebuie să fie un îndemn la cunoașterea trecutului”

Avea 14 ani când a fost urcat în trenurile morții. La 80 de ani de la Pogromul de la Iași, Leonard Zăicescu, unul dintre puținii supraviețuitori aflați încă în viață, povestește cu emoție și teamă evenimentele tragice de atunci. Leonard Zăicescu spune că trebuie să cunoaștem această pagină neagră a istoriei, pentru ca așa ceva să nu se mai întâmple, pentru generațiile viitoare. Holocaustul și Pogromul, spune supraviețuitorul tragediei de la Iași, trebuie să fie un îndemn la cunoașterea trecutului și nu încercarea, așa cum o fac unii, să ascundă sub lespedea uitării fapte care nu pot fi șterse cu buretele din trecutul României.

 

Interviu realizat de Violeta Cincu

 

Cum era viața dumneavoastră înaintea Pogromului? Ce făceau părinții dumneavoastră? Dar dumneavoastră?

Înainte de toate, aș vrea să mă definesc acum , la vârsta patriarhală, aproape de borna finală a traseului meu existențial ca un evreu care a trăit sub trei dictaturi în România. Mă refer la dictatura carlistă, cea antonesciană și cea comunistă. Copilăria mea a fost o copilărie într-o familie modestă formată din doi părinți și șapte copii. Tata era meseriaș. O familie care trăia frumos, trăia evreiește. Era modestă, pentru că doar tatăl meu se preocupa de ceea ce avea nevoie familia ca să se dezvolte. Foarte mult timp a lucrat la CFR, la întreținere, până când a fost eliminat de guvernul Goga-Cuza, în scurta lui existență. Tatăl meu a fost printre puținii evrei care au putut lucra la CFR pe vremea aceea, care este considerată în istoria României ca o perioadă de vârf din toate punctele de vedere, dar mai ales politic. Nu lipseau nici atunci restricțiile, abuzurile și antisemitismul în România. Abuzurile la adresa evreilor!

 

Ce s-a întâmplat pe 28 iunie cu familia dumneavoastră? Povestiți-ne acele zile!

Trebuie spus că Pogromul de fapt a avut un fel de uvertură criminală. Nu a izbucnit ca ceva din spuma mării, ci este rezultatul multor zeci de ani de propagandă antisemită întreținută de o parte din cler, de oameni politici de extremă dreapta și așa mai departe. Să nu uităm că la Iași a luat ființă, paradoxal, în acest oraș al culturii, s-a dezvoltat o mișcare de stânga. Paralel a luat ființă și formațiunea profesorului Cuza, care l-a avut ca elev pe întemeietorul mișcării legionare de extremă dreapta, Garda de Fier. În săptămâna dinainte, au avut loc deja abuzuri care se terminau cu adevărate comandouri antisemite care aveau ca urmare devalizări, devastări de locuințe, jafuri și chiar și crime împotriva evreilor, mai ales în cartierele populate de evrei. Această propagandă care a ajuns la paroxism a luat forme aproape criminale. Stăteam în vecinătatea bisericii Vovidenii din centrul Iașului. În noaptea de 28 iunie 1941, care a premers pogromului, din clopotnița bisericii au început să răpăie arme automate și să zboare manifeste incitante la crimă împotriva evreilor. Se spunea că un evreu bun, un jidan bun este un jidan mort. „Moarte jidanilor!”, „ Jidanii se răzbună”. Așa au considerat cei care au participat la această propagandă. S-a declanșat legea marțială, circulația era interzisă noaptea. Bineînțeles că evreii s-au baricadat care cum a putut și unde au putut în casele lor. Nu au ieșit decât atunci când au fost scoși de patrulele de poliție și jandarmi care i-au condus la Chestură, unde urma să aibă loc un adevărat măcel.

 

Ați fost dus la Chestură împreună cu tatăl dumneavoastră. Ce s-a întâmplat acolo?

Acolo erau sute, mii de oameni, nu mai pot să-mi amintesc exact, nu-mi dau seama. Erau oameni scoși din culcușurile lor, în pijamale, femeile în cămăși de noapte. Oamenii erau speriați, știau cam la ce se pot aștepta. În vecinătatea mea era un tânăr bărbat. Îl ascultam cum spune ca o litanie rugăciunea care se spune celor care mor. Își spunea propria rugăciune pentru moarte. Era singurul supraviețuitor al familiei lui, familia lui a fost omorâtă. Când am intrat în curtea Chesturii, de o parte și de alta a porții erau masați jandarmi, polițiști cu răngi, arme. Când am intrat, un bătrân care era paralizat era dus pe brațe de tineri. I-au dat în cap cu ranga și i-au crăpat capul. I-au sărit creierii și pe mine și m-a salvat tata. Ne-am introdus în mulțimea care zăcea pe unde putea în curtea Chesturii. Pe la ora prânzului s-a deschis un foc teribil, o adevărată ploaie de gloanțe s-a abătut asupra celor care mișcau în curtea Chesturii. Tatăl meu m-a tras și s-a aruncat asupra mea făcând scut cu propriul trup. El a fost rănit, dar nu mi-am dat seama. Am aflat apoi. M-a apărat cu propriul trup. Cei care păzeau organizau anumite reprize de tiruri de arme, nu știai când încep și când se termină. Era o adevărată capcană pentru cei care erau prizonieri acolo. Când armele se opreau, încetau, mulți fugeau să-și caute adăpost. Deschideau focul asupra celor care fugeau. Oamenii vii deveneau ținte pentru paznici.

V-ați salvat de la Chestură.

Eu am fost salvat de un tânăr în momentul în care urcam pe zidul care despărțea Chestura de Poliție. Atunci m-am despărțit de prietenul meu din copilărie, de cel mai bun prieten și coleg. El se chinuia să urce zidul acela, care era ca o adevărată cetate. Zidul de doi metri înălțime avea încastrate bucăți de sticlă ca să îngreuneze evadarea celor care erau acolo. Am fost încolonați a doua zi. În iureșul acela m-am despărțit de tatăl meu. Tatăl meu m-a împins în rândul celor care fugeau.

 

Ați ajuns apoi în Trenurile Morții. Ce s-a întâmplat în acel tren?

Am fost duși încolonați până în piața Gării Iași. Acolo am fost culcați la pământ. Acolo era o stație de birje, mașini nu prea erau în vremea aceea. Birjarii își făceau acolo veacul, acolo animalele dejectau. Am fost culcați la pământ, nimeni nu avea voie să miște. Printre oamenii aceia surescitați și ațâțați împotriva coloanei de evrei care treceau spre gară s-a găsit o țărancă care m-a recunoscut. S-a strecurat, probabil că cel care ne păzea s-a făcut că nu o vede, s-a apropiat de mine și mi-a băgat în sân o mână de cireșe și o bucățică de brânză învelită în tifon. Mi-a servit foarte mult în ceea ce a urmat, în tren. Am fost îmbarcați într-o garnitură cu 30 de vagoane. Eu am fost în al doilea vagon. Până la îmbarcare am trecut printr-un tunel viu format din oameni care lucrau la CFR și care ne loveau cu ciocanele lor, cu care verificau roțile de tren. Ne loveau. Ne spuneau: unde plecați acum, nu mai aveți nevoie de haine, de pantofi, de ceasul ăsta. Vagoanele erau destinate transportului de vite. Se mai vedeau belciugele de care erau legate vite. Era bălegar și var nestins, care făceau o reacție nemaipomenită și care a transformat aerul irespirabil în zilele acelea care erau de arșiță. Toată căldura bătea asupra vagoanelor. Distanța care despărțea Iașul de Podu Iloaiei erau 16 kilometri, distanța trebuia parcursă în mai puțin de o oră. Noi am făcut toată ziua. Mult. În tren s-au produs adevărate scene decupate dintr-un film pe care noi îl numim astăzi horror. Oameni care erau lipsiți de apă, deshidratați, lipsiți de mâncare. Într-un vagon de vite încăpeau opt cai în picioare și 40 de oameni în picioare. În vagonul în care am fost eu eram în jur de 130 de oameni. După o oră, două de mers fiecare a început să se dezbrace. Setea și-a făcut efectul, buzele erau crăpate, mulți își sugeau buzele de sânge, iar în cele din urmă au ajuns să își stoarcă cămășile după ce le udau cu urină să își ude fața și buzele. În loc de apă își beau propria urină. Oamenii nu mai aveau aer, singura posibilitate de a intra un fir de aer, cald și el, erau obloanele, dar erau bătute în scânduri. S-au întâmplat scene de nebunie. Vă redau o scenă. Era un celebru croitor care îi îmbrăca pe actorii Teatrului Național, era cu fiul lui și îi spune: unde te duci așa, că ai uitat să îți pui cravata. El credea că fiul lui se duce la o întâlnire. Dar fiul erau complet nud și mort. Alt tânăr care era în vagon s-a sinucis spânzurându-se cu mânecile de la cămașă legate de unul dintre belciuge.

Cum ați supraviețuit?

Cel ce se așeza jos nu se mai ridica în vagoanele morții. Se făcea loc pentru cei care erau în viață. Noi spuneam că moartea călătorește cu noi. Am avut noroc că am supraviețuit pentru că în vagonul nostru erau tineri foarte curajoși și au reușit să stăpânească tendința de a ne animalizam, oamenii nu mai erau oameni. Acei tineri făceau loc celor tineri și bătrâni să vină la fereastră, să tragă o gură de aer. Așa am scăpat cu viață. Nu ne-am așezat jos, am stat în picioare. Trenul morții s-a oprit la Podu Iloaiei, unde s-au desferecat vagoanele. Oamenii erau înspăimântați, ne era frică să coborâm din vagoane. Au intervenit în mod brutal cei care ne păzeau să ne oblige să coborâm. Când am ajuns la ușa trenului ne-a izbit lumina, care era puternică, noi, care stătusem atâta timp în întuneric, nu mai vedeam. În față gării era o baltă în urmă ploilor, erau broaște, mizerii, nici nu știu să mai descriu. Erau sfătuiți să nu bea, dar mulți au băut și au murit.

Cum vă explicați izbucnirea acelor violențe?

Antisemitismul a fost prezent în România, chiar dacă au fost uneori perioade de relaxare, dar nu a dispărut niciodată. Aici l-aș cita pe Alain Finkielkraut, care vorbește despre recrudescența care a urmat după Pogrom. Într-un eseu care se numește În numele celuilalt, referindu-se la antisemitismul care se dovedește din zilele noastre, vorbește despre recrudescența antisemitismului aproape global și de care România nu a scăpat. „Evreii au simțit iar inima grea și pentru prima oară după război cunosc din nou teama. Abia se termina și iar începe. Trecutul acela o făcea doar pe mortul în așteptarea unor zile mai prielnice. Și iată că acele zile au venit. Tabuurile au fost răsturnate, infernul iese la lumină. O teamă în care se amestecă două sentimente contradictorii, sentimentul de uluire, dar și sentimentul că faptele se repetă.” Într-adevăr, are dreptate, mă refer la zilele pe care le trăim astăzi, în mod paradoxal, într-o țară care este membră a UE și NATO. Dacă mă uit în jur, din nefericire pentru evrei, realitatea îi dă dreptate. Eu trăiesc și astăzi aceleași spaime și îngrijorări ale căror impact traumatizant mă apasă și în momentul de față.

 

De ce e important să ținem minte ceea ce s-a întâmplat?

Este bine să cunoaștem ceea ce s-a întâmplat. Pentru ca așa ceva să nu se mai întâmple. Pentru generațiile viitoare. Holocaustul și Pogromul trebuie să fie un îndemn la cunoașterea trecutului și nu încercarea, așa cum o fac unii, să ascundă sub lespedea uitării fapte pe care istoria României nu le poate șterge cu buretele. S-a întâmplat aici, iar autoritățile care le-au patronat au fost românești. Vina lor nu poate fi uitată. Argumentele cu care unii încearcă să șteargă urmele Holocaustului din România sunt aberante. Holocaustul nu poate fi tranzacționat ca număr. Trenurile Morții sunt o invenție patentată în România înaintea camerelor de gazare din lagărele naziste. Un rol nefast l-au avut cei care au fost lași. Mă refer la propriii mei vecini, cu care eram în bune relații. Când ne-au dus la Chestură nu au intervenit nici unul. Lașitatea s-a ascuns în spatele draperiilor. La Ierusalim sunt 70 de pomi ridicați în cinstea românilor care au salvat cu riscul vieții lor evrei, dacă erau nu 70, ci 700 sau 7.000 de pomi dedicați celor care au avut curajul și omenia de care au dat dovadă cei 70, cu totul altfel ar fi fost situația în România.