audio Linia Kármán, „loc de refugiu când lumea din jur devine insuportabilă”. Interviu cu scriitoarea Andreea Răsuceanu

 

Noiembrie a adus în librării și în bibliotecile noastre Linia Kármán de Andreea Răsuceanu, Editura Polirom.  „E vorba despre două întâlniri care m-au inspirat să încep să scriu la carte. De fapt, una dintre ele a fost cu o doctorandă care se întorsese proaspăt în România și voia să facă o teză despre istoria comunității din care provenea, cartierului bucureștean în care s-a născut, să-și recupereze o parte din istoria familială și mi-a cerut ajutorul în elaborarea tezei și, mă rog, în cercetarea pe care o făcea. Întâmplător, cartierul era același cu cartierul în care m-am născut și eu și atunci m-a provocat cumva să continui să fac săpături legate de istoria acestui loc din București”, a povestit Andreea Răsuceanu la Radio HIT, întrebată fiind cum a ales subiectul cărții.

Andreea Răsuceanu spune că „oamenii tineri, oamenii foarte tineri, vor întotdeauna să își cunoască rădăcinile și se întorc cumva către povestea asta de familie care poate le-a rămas mai degrabă necunoscută. Și evident că e vorba și despre o temă mai largă, sub pretextul acesta al emigrației, tema străinului, tema celuilalt care suntem, de fapt, la un moment dat din viață, fiecare dintre noi. De unde și titlul cărții. Aș spune Linia Kármán e o metaforă de fapt, pentru tot ceea ce ne desparte, pentru tot ceea ce considerăm că este o limită, o limită pe care ne-o punem singuri sau o limită pe care o percepem în întâlnirea noastră cu ceilalți”.

Radio HIT Iași a provocat-o pe scriitoarea Andreea Răsuceanu la un interviu cu și despre Linia Kármán.

„Linia Kármán, e o poveste fascinantă, în care trecutul se amestecă permanent în prezentul narațiunii. Frecventele suprapuneri temporale, discontinuitatea cronologică, jocul cu perspectivele narative, alternarea vitezelor cu care curge textul fac din trilogia Andreei Răsuceanu una dintre cele mai subtile și convingătoare aventuri narative contemporane. Oamenii și locurile – care se recompun treptat, din perspective multiple – dobândesc, în paginile cărții, dimensiuni mitice, într-un melanj original de realism și lirism. Linia Kármán e un roman intens, impecabil scris, cu personaje vii, ale căror povești de viață continuă să te urmărească și după ce lectura s-a încheiat.” (Carmen Mușat)

Andreea Răsuceanu, Linia Kármán, roman apărut la Polirom o carte despre emigrație. De ce a ales Andreea Răsuceanu acest subiect?

Așa cum am mai apucat să povestesc deja, e vorba despre două întâlniri care m-au și inspirat să încep să scriu la carte. De fapt, una dintre ele a fost cu o doctorandă care se întorsese proaspăt în România și voia să facă o teză despre istoria comunității din care provenea, cartierului bucureștean în care s-a născut, să-și recupereze o parte din istoria familială și mi-a cerut ajutorul în elaborarea tezei și, mă rog, în cercetarea pe care o făcea. Întâmplător, cartierul era același cu cartierul în care m-am născut și eu și atunci m-a provocat cumva să continui să fac săpături legate de istoria acestui loc din București. Iar apoi a fost o discuție pe care am avut-o cu o rudă mai îndepărtată, care mi-a povestit că fiica ei adolescentă, plecată când era foarte mică din România, a început să-i pună în mod obsesiv întrebări despre cei rămași aici, despre rudele pe care le mai are în țară și mi s-a părut ăsta un lucru foarte important, o diferență foarte importantă legată de oamenii pe care i-am lăsat în urmă și nu neapărat de spațiul sau țara de proveniență. Mi s-a părut că pentru un emigrant e o diferență esențială și asta e, de fapt, și tema principală a primei părți a cărții.

Practic, cele două întâlniri ce au apăsat în persoana, în femeia Andreea Răsuceanu, în scriitorul Andreea Răsuceanu? Pentru că, practic, fitilul s-a aprins prin aceste două întâlniri.

În primul rând, mi-am pus această întrebare, în ce măsură este o traumă dislocarea, depeizarea unei persoane care a plecat la o vârstă foarte fragedă din țară și în ce măsură, de fapt, o mai interesează istoria locului și, cum spuneam, a oamenilor în care s-a născut. Și poate fi asta o experiență traumatizantă. De aici, de la întrebarea asta a pornit totul. Pentru că mi-am dat seama că oamenii tineri, oamenii foarte tineri, vor întotdeauna să își cunoască rădăcinile și se întorc cumva către povestea asta de familie care poate le-a rămas mai degrabă necunoscută. Și evident că e vorba și despre o temă mai largă, sub pretextul acesta al emigrației, tema străinului, tema celuilalt care suntem, de fapt, la un moment dat din viață, fiecare dintre noi. De unde și titlul cărții. Aș spune că Linia Kármán e o metaforă de fapt, pentru tot ceea ce ne desparte, pentru tot ceea ce considerăm că este o limită, o limită pe care ne-o punem singuri sau o limită pe care o percepem în întâlnirea noastră cu ceilalți.

Linia Kármán, linia care separă pământul de spațiu cosmic și poartă numele inginerului care a încercat pentru prima oară să stabilească această graniță. Cum a venit titlul? Firesc, v-a ales titlul, a fost o căutare?

Titlul a venit firesc. El era de fapt ascuns în Vântul Duhul Suflarea, cea de-a doua carte din Trilogia Satului, apare la un moment dat acolo Linia Kármán, expresia, dar cred că a trecut mai degrabă neobservată. Însă în mintea mea, metafora asta, care, cum spuneam, e una a limitelor de tot felul, a granițelor, a tot ceea ce ne desparte, de fapt, a continuat să lucreze cumva în mine și mi s-a părut până la urmă că este o metaforă suficient de acoperitoare pentru tot ce aveam eu de spus în carte.

Sunteți cunoscută pentru documentarea riguroasă. Ce unește un tânăr emigrant de astăzi de cel de la mijlocul veacului al XIX-lea?

Da, e o întrebare foarte bună, pentru că de fapt ați pus degetul pe rană sau punctul pe i. Exact despre asta am vrut să fie cartea. Partea e, a doua, care se petrece în secolul al XIX-lea, e de fapt o poveste a unor emigranți italieni, emigranți care vin pe la jumătatea secolului, deci înainte de valul acela masiv de la 1890 și ceva, vin în Moldova românească. Și ei sunt de fapt, strămoșii pe care îi caută Iana, personajul meu, cea dislocată, care trăiește la la Barcelona și care nu face altceva decât să afle că, de fapt, strămoșii ei, pe care îi credea cu rădăcini atât de adânci, de aici, din România, nu sunt și ei decât tot niște emigranți, tot niște străini italieni veniți dintr-o parte sudică, săracă, de fapt, a Italiei. Deci o imagine în oglindă, dacă vreți, a problemei acestea a imigrației. Cum arată ea acum, în secolul XIX, la început de secol XIX și cum arăta în a doua jumătate a secului al XIX-lea.

De fapt, cărei lumii îi aparține tânărul sau copilul care și-a părăsit țara la la vârste fragede, care poate nu e asimilat încă de societatea în care trăiește, care se întoarce să-și caute rădăcinile, dar nici acolo nu e acasă, a lui, nu e insula lui? Plutim între mai multe insule și riscăm să naufragiem?

Exact asta este povestea. Și exact asta e problema de fapt, Ianei, personajului meu, care se simte pur și simplu smulsă din biotopul ei, cum spune ea la un moment dat, smulsă din din locul în care s-a născut și dusă într-o altă parte, în care simte că nu se integrează, că nu este acceptată. Dar în același timp, întrebarea care se pune este, e din vina acestei plecări, neacceptarea ei și faptul că nu reușește să se adapteze la viața de acolo. Pentru că, de fapt, viața începe practic pentru ea acolo, într-un spațiu străin. Tot timpul, întrebarea din subsidiar este aceasta dacă nu cumva nemulțumirile, frustrări, frustrările, tristețea Ioanei nu sunt, de fapt, din cauza plecării din țara natală, din cauză că părinții au luat-o la o vârstă foarte fragedă cu ei, când au emigrat în Spania. E aici o problemă foarte delicată și foarte nuanțată, pe care eu am încercat pur și simplu s-o explorez din toate unghiurile posibile, inclusiv din cel al relațiilor cu părinții, relațiilor ei cu părinții, din relațiile cu rudele mai îndepărtate pe care le și le regăsește aici, cu spațiile în care au trăit bunicii ei, părinții ei ș.a.m.d.

Scrieți la un moment dat, probabil că vor fi multe interviuri, cartea se lansează, va fi citită, vor fi multe interviuri, cronici, dar la un moment dat scrieți – lumea nu e decât un loc unde se trimit mesaje întârziate pe Whatsapp, unele în care nu găsim niciodată cuvintele potrivite. Câinele galben al lașității își trage botul ascuțit înapoi sub pământ, metafora pentru tot ceea ce ne desparte de toți ceilalți. Dincolo de traiectoria personajelor, abordați și această problemă a personalităților. Una trăim pe Whatsapp, alta trăim în realitate. Una spunem alta nu avem curajul să facem

Da, exact. Este încă o punere în abis, dacă vreți, a tuturor acestor distanțe care, de fapt, ne despart aici, cu referire foarte limpede la relația dintre Iana și mama ei sau, mai general spunând, la relațiile mamă-fiică și în același timp, la relațiile acestea defectuoase care se stabilesc între părinți și copii în contextul unei traume de tipul celei pe care am amintit-o. Dar da, e vorba în general despre o comunicare, o comunicare îngreunată și care are în ea ceva, o doză de inautentic, de fals în momentul în care se petrece cu ajutorul mijloacelor tehnologice. Și naratoarea, și Iana observă acest mediu artificial care distorsionează de fapt relațiile, așa cum ar trebui să fie ele, relațiile interumane autentice, calde, firești.

Trăim fiecare propriile traume. Unele mame, traumele copiilor pe care iau de parte și văd, poate o dată pe an. Trăim între mai multe lumi, în propria noastră țară. Trebuie să ai o anumită dispoziție ca să citești Linia Kármán. Are și un aspect, o virtute terapeutică. Ne căutăm în personajele domniei voastre?

Eu așa mi-aș dori. Asta e și dorința mea secretă, ceea ce modul în care cred că ar trebui să fie citită cartea sau mi-aș dori să fie citită cartea, pentru că pentru mine însămi, de fapt, toate cele trei volume ale ale Trilogiei Satului C. au avut ceva terapeutic până la urmă și am povestit despre asta, despre virtuțile terapeutice ale scrisului. Dar cred că fiecare din noi se poate regăsi în aceste personaje și nu numai în cele trăitoare în aceeași epocă, în același timp cu noi, ci și în cele de secol XIX, cum s-a întâmplat deja cu unii dintre dintre cititorii cărții. Cred că e acolo o poveste pentru fiecare. Sunt mai multe sub-teme, de pildă inclusiv cea a maternității în toate formele ei. E abordată problematica politicii de natalitate dinainte de 89, cu traumele și consecințe lei dezastruoase. Obsesia femeilor străine care ajung pe un pământ necunoscut și sunt convinsă că fertilitatea lor o să fie afectată. E povestea unei roabe mănăstirești care e acuzată de o dublă pruncucidere și pe care răceala și cruzimea comunității o împinge către sinucidere. Deci e o carte în care cred că fiecare va găsi ceva de de interes.

În același timp se spune că atunci când un scriitor scrie, atunci când un scriitor creează, creează și realitatea. Ați început să scrieți la această carte înaintea războiului din Israel, dar ea pare în același timp mai actuală ca oricând. Știu, e o întrebare care probabil vi s-a mai adresat sau o să se mai adreseze. Cum priviți lumea din jur după ce ați creat Linia Kármán?

Da, în primul rând mă bucur foarte mult că am reușit să termin cartea înainte să izbucnească și acest nou conflict. În general, scrisul e e un act foarte intim, dar în același timp foarte strâns legat de lumea exterioară, de ceea ce se întâmplă în jurul tău. Și este imposibil ca ceea ce scrii să nu fie afectat cumva de de ce se întâmplă evenimentele care se petrec în jurul său. Cumva, toată violența, tot ce s-a întâmplat cu războiul din dintre Rusia și Ucraina au intrat în mod imperceptibil în scrisul meu. A fost pe urmă o perioadă în care mi-am dat seama că scrisul este de fapt o cale de retragere și de recluziune și de refugiu, dacă vreți, dintr-o lume care pare din ce în ce mai greu de de suportat și despre care, de fapt, e foarte greu să scrii atunci, la cald, cel puțin când se întâmplă lucrurile din din jurul tău. Eu nu pot să fac asta. Știu că sunt scriitori care care reușesc și care cuprind acolo toată intensitatea dintr-un moment sau altul cumplit al istoriei. Eu nu fac parte dintre dintre ei, așa că m-am bucurat că romanul s-a încheiat și că pot să fac o pauză în care să să mă pot gândi și la altceva, complet la altceva.

Și ultima întrebare. La ce oră, în ce condiții să citim Linia Kármán ? Nu e o carte, cu certitudine, pe care o poți citi în tramvai. Descrieți un loc și un moment de lectură în care ne putem afunda în cartea scrisă de dumneavoastră, Andreea Răsuceanu.

Cred că ar trebui să fie un moment de răgaz pe care să și-l ia fiecare atunci când, în general, atunci când ajunge în fața unei cărți noi. Dar eu, în ultima vreme, cum am mai tot spus, nu prea mai am tabieturi, nici de lectură, nici descris, pentru că timpul, viața, așa cum este ea în zilele noastre, nu prea ne mai permite lucrul ăsta. Într-adevăr, nu cred că e o carte de citit în tramvai, dar mi-ar plăcea ca cititorul la care ajunge să deschidă ori de câte ori simte nevoia, pur și simplu, să se refugieze într-un alt spațiu, într-o altă lume ficțională. Pentru că sunt pasaje, sunt locuri în carte care au o frumusețe extraordinară și în care pur și simplu pot să te refugiezi atunci când lumea din jur devine insuportabilă.

Despre Andreea Răsuceanu

Andreea RĂSUCEANU este prozatoare și critic literar. Cărțile ei au primit numeroase premii importante și nominalizări și au fost traduse în spaniolă, franceză și bulgară. Este autoarea romanului Vântul, duhul, suflarea (2020), pentru care a primit Premiul Academiei Române pentru proză (2022), Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru proză (2021), premiul Scriitorul lunii februarie (Gala Scriitorii Anului, 2021), Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea și nominalizări la Premiile revistei Observator cultural, Premiile „Sofia Nădejde” și Premiul Național de Proză Ziarul de Iași. Romanul s-a aflat pe lista scurtă la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură (2022) și a apărut în spaniolă, la Editorial Confluencias (2022) și în bulgară, la ICU Publishing (2023). O formă de viață necunoscută (2018, 2022) a primit Premiul pentru proză al revistei Ateneu (2019) și premiul Scriitorul lunii ianuarie (2019), decernat de Uniunea Scriitorilor din România și a fost nominalizat la toate premiile literare din România. A apărut în Franța, la editura Nouvel Attila-Seuil (2023). A debutat cu volumul Cele două Mântulese (2009). În 2013 a apărut Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară (Premiul Tânărul critic al anului 2013, nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România și Premiile revistei Observator cultural; apărut în spaniolă, la Editorial Confluencias, în 2022). A continuat studiile de geocritică cu Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului (2016) și Dicționar de locuri literare bucureștene (2019, coautor), pentru care a primit Premiul AgențiadeCarte.ro, secțiunea eseu, publicistică, memorialistică.