audio INTERVIU. Veronica D. Niculescu: „Vreau să fiu pasăre un pic!”
Șapte ani din viața unei familii de pescăruși care locuiește într-un cartier din centrul Bucureștiului surprinsă într-un inedit jurnal. Grégoire este personajul principal al cărții Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib semnată de Veronica D. Niculescu, apărută la Editura Polirom. Veronica D. Niculescu spune că fascinată de pescărușii de la geamul ei și-a notat întâmplările din viața lor, iar pandemia a făcut-o să realizeze ce are de fapt în fața ochilor. Veronica D. Niculescu intervievată de Violeta Cincu.
Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib, semnată de Veronica D. Niculescu, și apărută la editura Polirom. De ce pescăruș, de ce nu purcel, de ce nu maimuță?
Pentru că asta se întâmplă să am în fața ochilor deja de vreo 7 ani, sunt o norocoasă. Probabil că ne și facem norocul un pic. Mă uit la natură de când am făcut ochi, am amintiri de când eram copil, foarte clare, cu ierburile din fața blocului, cu gâzele de acolo, probabil că mulți dintre noi le avem. Și am avut noroc să am în fața ferestrei și bufnițe, și guguștiuci care au făcut cuib, și acum, de când m-am mutat la București, am niște pescăruși. Sunt foarte mulți pescăruși în București de fapt, trebuie doar să fii un pic atent ca să îi observi. Iar anul trecut, deja în al șaselea an de când ei își făceau cuib, nu la geamul meu, ci pe o terasă destul de departe de el, m-am hotărât să le scriu povestea.
Grégoire, Fiona, Ariadna, puii, unchiul sunt personaje reale.
Da, sunt personaje reale, cu nume puse de mine, nu pentru că le-ar trebui lor, pentru că sunt niște păsări sălbatice. Marea majoritate nu știu de existența mea, pentru că îi observ foarte discret, nu îi încurc, dar le-am pus nume ca să pot să mă refer la ei, sunt niște etichete utile doar mie. De mulți ani am vrut să le scriu povestea, dar nu am știut cum și mereu aveam de scris altceva, fie că traduceam, fie că scriam la poveștile mele, nu am avut intenția să scriu o carte de non-fiction, cum se spune acum. Anul trecut, în timp ce traduceam, mi-am dat seama că s-ar putea să fie ultima oară când văd această desfășurare minunată, care e construirea unui cuib și creșterea puilor; nu știu de ce, probabil din cauza pandemiei senzația asta acută de sfârșit, de fragilitate a lucrurilor… și am zis hai să mă apuc să scriu, sub formă de jurnal, câteva însemnări în fiecare zi, mai subțiri, mai solide. Și în timp povestea a crescut și s-a născut cartea.
E o carte despre o familie de pescăruși, dar despre oameni, despre noi. Aveți descrieri ale momentului în care învață să zboare, scrieți: „momentul în care se desprinde de pervaz și își dă drumul în aer mă tulbură mereu. Pentru o fracțiune de secundă, trupul i se prăbușește, apoi, grație aripilor care lopătează puternic, se redresează, se înalță, devine ușor. Peste un timp, pescărușul poate să nu mai dea din aripi deloc. E una cu aerul, s-a contopit cu curentul care îl poartă departe. Dar acolo în clipa desprinderii, există un început de prăbușire care îmi este cumva bizar de cunoscut”. „Spaima din el, din cădere – și care mi-l apropie foarte mult” este despre pescăruș sau despre oameni?
Aici este despre noi toți, și despre păsări, și despre oameni. Este unul dintre puținele fragmente în care mă implic eu, cumva personal, și îmi descriu stările sufletești. Scriind despre păsări, am vrut să stau permanent aplecată în afară, mi s-a părut o salvare pentru perioada asta pe care o traversăm cu toții. Mi-am dat seama zilele trecute că este un jurnal extim. Știți că Michel Tournier a scris minunata carte Jurnal extim, opusă unui jurnal intim în care ne expunem noi stările, ce facem, zi de zi. El îi îndemna la un moment dat pe copii: „Uitați-vă în jur și scrieți ce vedeți, despre oameni, despre animale, despre natură, scrieți în fiecare zi un pic”. Eu ieri mi-am amintit de cartea asta, am scris așa fără să îmi dau seama că asta fac; poate pentru că și când scriu povestiri mă uit în afară foarte mult, la ceilalți.
Deci am încercat să mă implic foarte puțin pe mine în acest jurnal, dar inevitabil, ca observator, ceea ce vezi, ceea ce spui că vezi vorbește despre tine.
Dintre toate păsările pe care le observ, Grégoire, pescărușul mascul, este cel care îmi poposește pe pervaz și găsește aici un loc liniștit. Vine mai ales în perioada în care are pui, e un bun punct de observație pentru el. Și atunci și eu mă uit la el și, inevitabil, privindu-l, se reflectă și stările mele, dar foarte puțin m-am strecurat pe mine în carte. Mai ales la recitire am fost atentă ca acolo unde exageram și mă puneam pe mine prea mult în povestea lor să șterg. Au fost puține locuri, dar am șters, pentru că e o carte despre ei.
E o carte despre ei, e o carte care are și tensiune: Ariadna își rănește piciorul, iar Grégoire nu o mai primește, clocește el ouăle și o alungă. Ați salvat-o pe Ariadna.
S-a întâmplat cu mai mulți ani în urmă, a fost ceva dramatic. Grégoire are o altă pereche acum, pe Fiona, dar Ariadna face parte în continuare din colonie. A fost un episod dramatic și atunci, într-adevăr, am intervenit, pentru că o pasăre nu-și poate crește singură puii, e nevoie de doi, unul trebuie să stea la cuib, în căldură, în ploaie, să păzească puii (și de vreme, și de dușmani, de ciorile grive), iar celălalt pleacă, se hrănește, bea apă, se întoarce cu hrana pentru pui. În anul acela am intervenit, în sensul că am lăsat pe pervaz peștișori pentru Grégoire, care altfel nu cred că ar fi putut să-și crească singur puii. Grégoire o respingea pe femela care nu mai avea un picior. E o carte despre natură, un documentar despre natură. Noi nu avem tradiție în așa ceva, eu citesc asemenea cărți și îmi plac foarte mult, am chiar o carte favorită despre păsări, despre un șoim. Sunt autori britanici în general care fac asta, eu nu știu la noi de alte cărți de felul ăsta și sper ca pescărușul meu să-și găsească cititori, pentru că sunt alții decât cei de romane și povestiri. Poate o să începem și noi să creștem o tradiție de aici.
Cartea pare a fi ca un drog, în sensul bun. Pare ca începutul romanului Cu sânge rece de Truman Capote. Totul e calm, totul e banal și apoi te prinde și dai pagină după pagină ca să vezi ce mai face Grégoire, ce fac puii.
Sunt sigură că dintre oamenii care locuiesc aici, în jur, foarte puțini observă ce se întâmplă. Aparent, în jurul nostru nu se întâmplă nimic, nu ne uităm cu adevărat la vrăbii, la copaci. Dar dacă te oprești și te uiți, se întâmplă totul! Exact așa e și povestea lor: nu se întâmplă nimic, sunt niște păsări, dar uite, coboară foarte des în punctul ăsta de pe terasă, ce este acolo?, e un cuib, nu este nimic, uite, aduce o frunză, începe să crească cuibul, nu se întâmplă nimic. Exact așa e și în cartea despre care vă spuneam, despre un șoim: prima oară când am început să o citesc, mi s-a părut plictisitoare. A doua oară, mi-am dat seama că trebuie să o iau de la început, pentru că e ceva minunat acolo. La început ți se pare plictisitor, iar când te prinde, când îți dai seama ce se întâmplă acolo de fapt, e fascinant. Sunt descrieri de natură, nori, câmpuri, aceeași pasăre care stă într-un copac cu capul între umeri și aparent nu face nimic, dar de fapt acolo e totul! Cam așa se întâmplă și cu pescărușul, de la acest nimic tot crește și la un moment dat apar puii și vezi cum, crescând, au personalitate, îi observi cum le cade puful, cum le cresc penele, cum încep să se cocoațe pe câte o margine de terasă și până la urmă, după 90 de zile cu aproximație, se înalță și pleacă de aici. Pentru mine era al șaselea an când vedeam povestea asta și știam că poate să aibă un final fericit sau să se frângă pe la mijloc. Practic, nu am scris o carte, ci un jurnal al acestor întâmplări, cu speranța că va ieși o carte la final. Dar putea să nu fie. A ieșit o carte și sper să îi bucure pe cei care nu au văzut niciodată așa ceva, știu sigur că la noi nu există ceva de genul ăsta și sper să își găsească cititorii.
Și noi, cei care am văzut pescăruși doar la mare și ne plac, ne vom uita cu mai multă atenție în jurul nostru. Recunosc că abia înainte de interviu am început să citesc cartea cuminte, de la prima pagină, fără a sări la sfârșit. Înainte de a vă suna pentru interviu am răsfoit-o, am văzut fotografiile și am citit nota autoarei, în care vorbiți despre un concurent la o emisiune televizată care a stat pe scenă, întrebat ce face, a explicat că contemplă și a părăsit scena în fluierăturile publicului. Suntem prea gregari, ca și coțofenele, fugim după lucruri aurite și uităm să contemplăm?
O, da! Suntem tot mai grăbiți și tot mai interesați de esențe tari. În ultimii ani, în tot ce scriu, cu vocea mea mică, ca un om singur care scrie niște povești, încerc să pledez pentru răbdare și atenție și lentoare. Sigur, e un foarte mare risc să faci asta, dar cu siguranță mai sunt oameni care tânjesc după această lentoare și această liniște, această atenție. Lumea e tot mai grăbită, cine mai stă să citească romane groase? Se scrie scurt pe Facebook, tot mai scurt pe Twitter, pe Instagram nu se mai scrie deloc, punem doar fotografii. Da, dar trebuie să facem, fiecare dintre noi, așa cum credem că trebuie să facem. Eu scriu cărți despre răbdare, despre lentoare, despre atenție. Sunt îngrozită dacă dau peste reacții precum „lumea e tot mai grăbită, trebuie și tu să faci ca atare, să te încadrezi în acest șuvoi”. Păi tocmai că nu, eu mă opresc într-un loc. Toată povestea pescărușilor e văzută dintr-un singur loc, de la fereastră. E un om care se uită pe fereastră. Dar se întâmplă foarte multe acolo! Mi-a făcut plăcere să scriu despre pescărușul meu. În fiecare dimineață când mă trezesc, acum, de câteva zile, îi văd pe Grégoire și pe Fiona din pat, de cum deschid ochii, pe clădirea de peste drum. Și le-aș mulțumi și le-aș spune, dar nu îi interesează pe ei că a apărut o carte, ea e pentru oameni, e pentru cei care vor să vadă.
A stat Grégoire să-l mângâie Veronica D. Niculescu?
A stat o singură dată, nu-i interesează apropierea de felul ăsta, nu sunt ca pisoiașii. Ei comunică foarte mult prin sunete, au o varietate de sunete extraordinară și e foarte interesant când înveți felul lor de a comunica. Părinții și puii nu au contact fizic, nu se ating, practic părinții stau pe pui doar în cuib, când sunt mici. Apoi nu mai se întâmplă, nu există gestul să întindă o aripă să-l mângâie pe celălalt. Și, implicit, când Grégoire vine pe pervazul meu, dacă întind mâna din instinct, sunt atentă să mă opresc, fiindcă el nu știe ce înseamnă asta. Și o singură dată am reușit să-l mângâi, în anul acela în care Ariadna și-a pierdut un picior și el era epuizat, stătea foarte mult aici, știa că primește apă, că are un loc la umbră unde nu o să-l agreseze nimeni și de unde vede foarte bine cuibul. Mi-era atât de milă de el, era atât de jerpelit, decolorat, slăbit, năpârlit… Am întins mâna să-l mângâi pe o aripă și a stat. A fost un moment foarte frumos – dar cred că pentru un om.
Trăiesc viața zi de zi, clipă de clipă, în timpul prezent, sau au și ei momentele de depresie, de cădere?
Eu cred, și asta e și din câte știu, că înțeleg doar prezentul. Și la un câine, pe care îl legi în fața magazinului: o să fie disperat, fiindcă nu știe că stăpânul o să iasă peste 10 minute sau un sfert de oră. Ei trăiesc prezentul, disperarea e a prezentului, „sunt aici, sunt în clipa asta”. Mai degrabă ei trebuie să rezolve situația prezentă. Exact de asta, în perioada pandemiei, o carte despre păsări mie mi-a făcut foarte bine. Pentru că pescărușii trăiesc în clipa asta. Ei nu se gândesc „dacă o să vină cioara și o să-mi mănânce oul ăsta”, ci stau pe ouă și păzesc cuibul. Nu se gândesc: „Uite, a murit unul dintre pui, ce mă fac, hai să-l jelesc”. Îl păzesc, îl tratează o zi-două ca și când e încă viu, iar când înțeleg că nu e viu îl iau în cioc, îl aruncă un pic mai încolo și își continuă viața. E o lecție foarte frumoasă asta, pe care o putem învăța de la animale. Sigur, suntem complet diferiți la nivelul înțelegerii și nu putem să fim ce sunt ele, suntem oameni. Dar avem multe de învățat: să suferim un pic mai puțin atunci când chiar este suferință, să luăm lucrurile așa cum sunt, să le trăim. Și spun asta, din păcate, pentru că știu, am aproape de mine oameni care suferă foarte mult, care au trăit lucruri foarte complicate și uneori ne zbatem mai mult decât ar trebui, imaginându-ne lucruri. Acest imaginat amplifică foarte mult suferința. El ne aduce în minte lucruri care nu se vor întâmpla de fapt. Și atunci vreau să fiu pasăre un pic, astăzi. Când îmi imaginez prea mult, să fiu pasăre și să trăiesc exact ceea ce este de trăit, nu ceea ce îmi imaginez că va fi.
Veronica D. Niculescu, Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib, editura Polirom, e o carte care nu are limită de vârstă, nici limită minimă, nici maximă.
Sper să fie așa, mulțumesc că spuneți asta. Știu că am și cititori de vârste micuțe, datorită cărților despre Isidor. Eu nu aș recomanda neapărat cartea profesorilor, părinților, copiilor, dar dacă ei ajung la ea este foarte bine. Ei vor vedea dacă li se potrivește sau nu. În principiu, aș zice că este o carte pentru cei mari. În tot cazul, e o carte despre natură și despre cei care au disponibilitatea să vadă și să citească aceste lucruri care se întâmplă cu oarecare lentoare și cu toate detaliile acestea specifice întâmplărilor din natură.