Radio Hit
Asculta Live
 

HIT play live

Green Arrow

audio INTERVIU. Nichita Danilov: „Masa de lucru a scriitorului atrage multe energii și personajele vin spre tine, le simți”

  • februarie 02, 2022
  • Radu Cucuteanu

Șapou: Conștientul și inconștientul uman, la nivel personal și de societate, par să își dea mâna în Simfonia mută pentru a povesti despre personaje fabuloase. Totul se întâmplă într-o realitate decupată de Nichita Danilov într-o carte plină de imagini, în care s-a confruntat cu paginile care se scriu singure și cu cele scrise obsedant.

Nichita Danilov într-un interviu realizat de Violeta Cincu.



 

Într-o lume dominată de zgomot, de multe ori de un zgomot superficial, de ce o Simfonie mută? De ce acest titlu?

Dacă stăm să ne gândim mai bine, Simfonia mută ar putea fi un titlu reprezentativ pentru situația atât de angoasantă și atât de tensionată din zilele noastre. Pentru că în Simfonia mută se adună toate zgomotele, frustrările, tot vârtejul și social, dar și psihic. Este vorba și despre tot ce adună conștientul, dar poate mai mult inconștientul uman, și cel individual, și cel colectiv. Înăuntrul Simfoniei mute are loc o gestație a acestor procese. Desigur, cartea nu are o miză socială sau politică, dar, prin atmosfera dominantă, cred că reprezintă și o parte din marea mașină a societății și a timpului pe care îl trăim.

 

Cum vă doriți să închidă ultima pagină cititorul?

Zâmbetul apare în Simfonia mută, un zâmbet mai crispat, e vorba de ironie, dar e și multă trăire și înțelepciune umană. Așa că poate să închidă cartea zâmbind, în speranța că lucrurile vor avea o altă evoluție sau va citi și alte cărți.

 

Cum ați ales subiectele? Pentru că viața e ca o vitrină. Ce ați ales din ea?

Din vitrina vieții am ales sentimentele și am ales și personajele. La fel, anumite întâmplări, care au loc atât în realitatea imediată, cât și în irealitatea la fel de imediată pe care o simțim aproape de noi.

 

„Dar în același timp recunosc faptul că, atunci când căldura e în toi, pietrele fierb, nisipul frige tălpile și în urma noastră, când ne încumetăm să ieșim pe trotuar, rămâne asfaltul găurit de șlapi.” E începutul de la Simfonia mută.

Da, e o nuvelă, aproape un microroman, pe care am purtat-o mult timp în memoria mea afectivă și care m-a obsedat, m-au obsedat personajele, dar și atmosfera pe care o degajă acel loc. Deci este vorba de plaja de la Neptun, care se află în apropiere de vila scriitorilor și am avut ca decupaj, apropo de vitrina de care vorbeați, tocmai vila Zahariei Stancu, unde am petrecut mai multe veri și am întâlnit personaje fabuloase.

 

Ce înseamnă personaj fabulos? Pentru că, dacă o spuneți dumneavoastră, înseamnă că trebuie să aibă ceva special.

Erau ușor ieșite din tipic, cele de care m-am legat eu și cu care am purtat dialog. Probabil m-a tras tocmai partea fabuloasă a vieții. Și apoi, pe personajele pe care le-am întâlnit acolo sau în altă parte, ca să folosesc o sintagmă, le-am grupat folosind metoda lui Arcimboldo, în sensul că am unit mai multe caractere sau întâmplări într-un singur personaj, pentru că așa mi s-a părut mai concludent, să rămână în memoria cititorului și așa s-au adunat aceste personaje și în mine. Sigur, Arcimboldo folosea legume, fructe pe care le picta în compoziții reieșind diverse tipologii și figuri umane. Eu m-am folosit de o tehnică literară mult mai simplă, am extras anumite caractere și le-am combinat, constituind aceste personaje, care, după cum cred eu, sunt de fapt niște arhetipuri umane.

 

Care este personajul dumneavoastră preferat?

Sunt mai multe, dacă ne referim la Simfonia mută, unde apare și pictorul Van Gogh, apare și doamna Ines, apare și Fabian, alături de alte și alte figuri. Dar apar și personaje dintr-un alt spațiu, cum sunt bătrânul Ingmar sau Otto în povestirea pictorului. Ele se leagă într-un tot și este vorba aici în special despre personaje ajunse spre capătul vieții și care își spun pe parcurs povestea.

 

Ați scris în imagini, pentru că pur și simplu putem vedea plaja, ați scris în sunete, pentru că parcă vă putem auzi personajele, simțim uneori și mirosul arșiței sau duritatea situațiilor. Cât de ușor sau cât de greu a scris Nichita Danilov Simfonia mută?

Cum să vă spun, sunt anumite pasaje pe care le-am scris cu bucurie și aproape s-au scris de la sine, chiar și cele care au încărcătură estetică și psihologică foarte puternică. Dar sunt și pasaje de trecere pe care le-am scris mai greu. Știți, așa se întâmplă în cazul unor nuvele, când trebuie să sapi ca un miner, trebuie să dai peste o rocă care nu cedează foarte ușor ca să treci dincolo. Și atunci trebuie să ai răbdare, putere și mai ales înțelegere și să treci cu bine peste acest pasaj. După aceea, iarăși se deschide spațiul și lucrurile vin aproape de la sine, adică scrii ca și cum totul ar veni de undeva din eter. Ești pur și simplu persoana care consemnează. E foarte interesant acest sentiment. Un mare scriitor spunea că sunt mult mai inteligent atunci când scriu și sunt și uimit de gândurile pe care le aștern pe hârtie decât în momentele din viața de toate zilele. Masa de lucru a scriitorului, faptul că el se concentrează, atrage multe energii și chiar personajele vin spre tine, le simți. Ele se conturează din aer, contur prin cuvintele pe care le așterni pe hârtie. Simți că ceva într-o frază nu este pe potriva personajului. Și atunci mergi acolo și ajustezi. E ca și cum ai lucra într-un lut și ai constitui prima formă a unei statui, după care de acolo începi să cioplești în marmură sau să torni în bronz. Este cumva un lucru similar, numai că lucrezi cu ceva eteric. Deși cuvintele au consistență materială după părerea mea, tot este una foarte subtilă. Dar în momentul în care scrii anumite fragmente, lucrurile se relevă și din altă parte. Sigur că tu gândești, gândești și în timp ce dormi, scrii și în timp ce dormi, pentru că lucrurile pe care le spui vin de undeva și din lăuntrul tău, din subconștientul și inconștientul tău, și din inconștientul colectiv – adică ești conectat prin mai multe antene atât la realitate, cât și la personajele pe care le conturezi într-o carte, și la personajele cu care ai comunicat. Desigur că multe dintre ele au o corespondență în realitate, dar realitatea nu e totul. De pildă, legat de acest lucru, Vargas Maria Llosa afirma că realitatea nu poate fi deschisă, pentru simplul fapt că nu e altceva decât o imagine sintetică a cosmosului, proiectat sub toate formele sale de manifestare. Putem descrie crâmpeie din realitate, dar nu realitatea în sine. Probabil că pentru Llosa realitatea arată ca un geam spart sau ca o oglindă fisurată într-un păienjeniș de cioburi. Se reflectă toate unele într-altele, deformând atât de mult imaginea întregului, imaginile fragmentelor pe care conștiința și simțurile noastre le pot percepe și interpreta. Dar mai intervine încă un factor, care este deja straniu și din altă zonă: de multe ori când scrii despre o anumită realitate, aceasta se schimbă în funcție de scrisul tău. Se întâmplă destul de rar, dar se întâmplă. De aici și premonițiile marilor scriitori, filosofi sau pictori.

 

Dacă n-aș ști nimic de Nichita Danilov, despre ce a scris, aș alege această carte pentru copertă, din zeci de cărți care ar sta pe raftul unei librării. De ce ați ales această copertă?

Țin să-i mulțumesc doamnei Carmen Parii, care a făcut coperta. Mie mi-a plăcut, mi-a prezentat patru variante, toate erau atrăgătoare, dar această copertă mi s-a părut mai potrivită. Dar e ieșită și din tipic, are ceva, ceva care plutește.

 

Da, exact…

Mie personal mi-a plăcut mult coperta.

 

Dacă aveți un mesaj pentru viitorii cititori ai cărții?

M-aș bucura dacă cititorii ar fi interesați de Simfonia mută, cred că ar avea la ce să mediteze. Sunt lucruri la care eu m-am gândit o viață întreagă și pe care le-am așternut pe hârtie. Am căutat să scriu cât mai expresiv, chiar dacă lucrurile pe care le prezint sunt destul de complexe, totuși limbajul este accesibil, nu e unul abstract. Scriitura mea cuprinde foarte multe imagini, aproape palpabile. Cred că acest fapt i-ar putea interesa pe cititori. Cred că ar înțelege mai mult, și pe ei înșiși, dar și pe oamenii de lângă noi, ca și întreaga realitate pe care o trăiesc. Sau măcar o parte din ea. Adică este și un alt unghi de vedere decât cel obișnuit. Trebuie să învățăm să gândim tocmai prin aceste imagini, alegorii, în momentul în care o faci ți se relevă mult mai multe sensuri ale realității decât dacă nu o faci.