audio INTERVIU – Flautistul Bogdan Ștefănescu: „România asta a mea nu este o Românie a dezastrului, a mitocanilor, a neamului prost”

Flautistul de aur cu flautul de argint la Iași: „România asta a mea nu este o Românie a dezastrului, a mitocanilor, a neamului prost”.

Cunoscutul flautist Bogdan Ștefănescu va concerta vineri la Amfiteatrul Palas, împreună cu Filarmonica Moldova, sub bagheta dirijorului Iulian Rusu.

Bogdan Ștefănescu într-un interviu acordat Radio HIT Iași, realizat de Violeta Cincu.

 

Cântați vineri cu flautul de aur?

Ion Bogdan Ștefănescu: Sincer, nu am flautul de aur cu mine, fiindcă e într-o revizie capitală. Cânt vineri. Dar am un flaut de argint, tot Muramatsu – un instrument de nivel foarte înalt produs de această firmă. (Muramatsu e celebră în toată lumea.) Așa că, de data aceasta, flautistul să fie de aur și flautul de argint.

 

Cântați la Amfiteatrul Palas. La concertul de săptămâna trecută, în afara publicului captiv, oamenii aflați la plimbare sau la cumpărături au fost pur și simplu atrași de sunetul muzicii. Am văzut copii care dansau în fața scenei, oameni care au venit în timpul concertului, oameni care au stat în picioare pe margine. Dacă vor exista la concertul dumneavoastră copii care dansează în timp ce cântați sau oameni care vin în timpul concertului, care va fi reacția dumneavoastră?

Ion Bogdan Ștefănescu: O să-i opresc, bineînțeles! Nu, Doamne ferește! Sincer, eu mă bucur de ce îmi spuneți. Acesta era și gândul meu – să-i determin să o facă în timp ce noi cântăm. Tot programul este conceput pentru ca lumea să se simtă atrasă de muzică și, în clipa în care au încredere și ajung în acel perimetru, să și reacționeze la ceea ce facem noi. Tot ce cântăm, tot ce cânt eu, dar și tot ce cântă orchestra, este gândit ca lumea să se simtă bine și să danseze. Să cânte odată cu noi, să se bucure. Eu îi voi și îndemna pe spectatori să o facă, fiindcă muzica o cere.

Cântăm muzică de E. Elgar, A. Piazzolla, George Enescu, până la muzică din folclorul nostru, aranjată extraordinar de pianistul Sorin Petrescu. Sau compusă de Mugurel Scutăreanu, un compozitor din Cluj. Avem în plus tot felul de muzici din folclorul universal, muzică irlandeză, muzică latino-americană… Vor avea, cum să spun, cu prisosință, motive să danseze și să chiuie și să se simtă bine pe tot parcursul acestui concert. Nu mai pun la socoteală și faptul că le și pregătim două bis-uri care îi vor duce pe drumul spre casă cu voie bună și cu dorința, probabil, de a reveni la astfel de concerte organizate de Filarmonica din Iași.

O idee genială ca această orchestră de elită din patrimoniul nostru cultural să iasă în aer liber și să cânte pentru public. E o idee fantastică pentru care îi felicit pe managerii Filarmonicii, domnul Bujor Prelipcean și Șerban Mereuță. Doi muzicieni de calibru internațional desăvârșiți care au și viziune fantastică și organizează astfel de evenimente pentru întreaga urbe ieșeană.

 

Își mai doresc copiii să cânte la flaut? Cum sunt noile generații?

Ion Bogdan Ștefănescu: Din ce văd eu, da. Și mă surprinde lucrul ăsta, pentru că lucrurile devin din ce în ce mai complicate în a găsi o rezolvare în carieră și succes în mod profesionist asigurat. E complicat, dar iată că e un instrument care atrage foarte mulți, care capătă teren vreau să cred că și prin aportul meu în România. Fiindcă, în străinătate, flautul se află în elita instrumentelor solistice, deopotrivă cu pianul, vioara și violoncelul.

Nu cred că există loc în clipa asta, hotel sau lift sau mijloc de transport în care, dacă se cântă muzică clasică, fondul muzical este de muzică clasică, să nu existe muzică cântată la flaut. Pentru că este instrumentul care, să fim sinceri, se apropie cel mai mult de vocea umană. De aceea are un impact fantastic la public.

De multă vreme eu tot fac acele turnee naționale și cred că am reușit cumva să schimb mentalitatea managerilor de orchestră din România. Care pot invita – eu știu soliști și din alte zone instrumentale – nu numai cele clasicizate, adică pianiști, violoniști sau violonceliști. Flautiștii încep și ei să prindă teren și să fie invitați în stagiunile orchestrelor. Așa că cred eu că de aceea copiii, dacă au modele, atunci aleg drumul acesta.

Din ce văd eu în fiecare an la conservator, unde predau cu bucurie și onoare, Conservatorul din București, am întotdeauna cel puțin patru, cinci, șase candidați și de obicei cam patru intră. Cred că sunt 27, 30 de studenți în toți anii, inclusiv cei de la master. Așadar, după părerea mea, e impresionant să ai atâția studenți la o singură disciplină.

 

Investim suficient în cultură?

Ion Bogdan Ștefănescu: Dacă noi, ca țară, investim? Am crezut că m-ați întrebat pe mine dacă investesc. Eu investesc enorm. Ce să vă spun? Dacă ne uităm după statistici, după anunțurile din mass-media aflăm că în România se organizează aproape un festival pe zi. Eu sunt uimit. Orice urbe, orice mic cătun organizează un festival și mă gândesc la toate tipurile de artă. Și artă populară, și jazz, și rock, și muzică pop, și, bineînțeles, muzică clasică – artă în general.

Pe de altă parte, sincer vă spun, că toate aceste evenimente sunt organizate în marea lor majoritate mediocru. Adică și plătite prost, și cu artiști îndoielnici – mă refer în toate zonele artistice, nu numai în domeniul meu. După părerea mea, ar trebui o selecție mult mai riguroasă în ceea ce înseamnă eveniment cultural. După părerea mea, evenimentele culturale importante, cu ștaif de prestigiu, nu trebuiesc oferite pe gratis. Este un punct foarte important acesta pentru că omul, dacă primește ceva pe gratis, desconsideră acel eveniment, în loc să-l aprecieze.

Ar trebui să crească totuși nivelul profesional și impactul acestor festivaluri sau evenimente organizate de primării, de jude, de eu-știu-ce instituții culturale. Am crezut că această pandemie a lăsat și ceva bun în urmă. În sensul că, dacă nu mai există, eu știu, finanțe atât de somptuoase, să se reducă aceste evenimente și să devină din ce în ce mai profesionist organizate. Lucrurile nu se întâmplă. Sunt bani mai puțini, dar numărul se păstrează. Și atunci artiștii sunt plătiți și mai prost. Numărul evenimentelor parcă a crescut, nu a scăzut. Deci, cumva, vedeți și dumneavoastră, o țară săracă care se laudă cu o sumedenie de evenimente, dar nimeni nu știe de fapt ce carii există pe dedesubt. Există investiție, dar pe de altă parte, rezultatele sunt invers proporționale.

 

De ce ați ales să rămâneți în țară? Puteați cânta oriunde.

Ion Bogdan Ștefănescu: Din ce observ, de ani și ani și ani și ani de zile, la această întrebare oamenii sunt tentați să răspundă cumva denigrator. Să se plângă, să se vaite că nu s-a urcat în trenul potrivit. Eu mi-am dorit din tot sufletul să rămân aici. Nu m-am gândit nicio clipă, deși am avut, cum să spun, oportunități extraordinare și oferte care mai de care mai mai tentante. M-a durut, e adevărat, spre exemplu, când m-am întors din America în 1995, când cineva, numai așa ca să mă rănească, dar în public, a spus că m-am întors pentru că n-am făcut față, că sunt prost. Dar asta este o mentalitate care, într-adevăr, a existat în anii ’90, dar se perpetuează și astăzi, să știți.

Or, eu m-am întors, vă spun sincer, pentru că mi-am dorit să stau aici, pentru că România asta a mea nu este o Românie a dezastrului, a mitocanilor, a neamului prost, așa cum se invocă zilnic de către unii sau alții. Pentru că eu am avut șansa să trăiesc într-o familie extraordinară, de artiști, de intelectuali care aveau ca prieteni numai oameni erudiți, oameni virtuoși și virtuozi în același timp. Așa că, pentru mine a fost tentant să trăiesc într-o lume în care am cunoscut cei mai buni actori ai acestei țări, cu care am și apărut pe scenă în nenumărate spectacole, sute de spectacole. Să cunosc regizori foarte importanți. Cu unii dintre ei am colaborat. Să cunosc artiști plastici fenomenali, de care m-am îndrăgostit. Să cunosc poeți fantastici, scriitori. Am avut parte să cânt cu instrumentiști cu muzicieni de cel mai înalt nivel. Eu în clasa a 12-a am avut recital la Ateneul Român cu Dan Grigore. Am fost luat de Dan Grigore, după aceea, în toate evenimentele lui pe care le organiza până în ’89. Ca invitat, am fost luat în brațe de Iosif Sava, și așa mai departe.

Deci, am avut o oportunitate fantastică. Or, această atmosferă și acești oameni pe care i-am cunoscut mi-au marcat mi existența și m-au șlefuit. M-au împins către un progres artistic și o viziune artistică pe care cu siguranță nu le-aș fi avut într-o altă țară, unde ar fi trebuit să dau din coate singur și să încerc singur să-mi rezolv acest tip de de carieră șlefuită. Am văzut ce înseamnă asta în străinătate. Nu cred că aș fi avut ocazia, în America sau în Europa, să fi cântat cât am cântat în România. Eu sunt un om care, de 30 de ani, cântă 50-60 de concerte pe an. Ceea ce este o performanță mare și pentru Occident. Și nu numai în România, ci și în străinătate. Dacă am avut ocazia să intru în formația Trio Contraste, cred că este cea mai bună formație de muzică contemporană din România. Până astăzi am peste 45 de CD-uri imprimate. Aș fi putut oare să fac asta în străinătate?

Am avut compozitori care au scris special pentru mine. Sute de lucrări, sunt sute, nu exagerez, pe care le-am cântat. Eu cred cu tărie că una dintre cele mai importante școli de compoziție din lume este cea românească. Compozitori mai spectaculoși ca în România eu nu am întâlnit și vă rog să mă credeți că am cântat cu enorm de mulți. Cei care pot echivala sau, eu știu, în opinia unora, depăși nivelul acestei școli excepționale românești pot fi cei din din Asia, dar mai ales compozitorii japonezi. Este fabulos ce efervescență și ce valori avem în România fără de care noi, muzicienii, am fi mult mai săraci, dar de care foarte puțină lume știe că acești oameni există. Din păcate, pentru că nu există un program cultural românesc, o viziune culturală care să țină de de guvern.

Asta trebuie – un proiect de guvern care să împingă și să promoveze aceste valori imense. Sunt oameni, vă rog să mă credeți că vorbesc în cunoștință de cauză, compozitori care au schimbat cursul istoriei muzicii în secolul XX prin ceea ce au făcut. E trist să afli că, de fapt, procedeul heterofoniei este omologat în Occident de către Pierre Boulez. Pentru că el l-a teoretizat, dar Enescu l-a folosit primul în lume. Muzica spectrală a fost adusă în Europa de Horațiu Rădulescu, pe care l-am cunoscut și care mi-a dăruit muzică. Și lumea îl ține cumva așa în umbră, că e cumva trist pentru Europa să spui că a existat cineva care, în anii ’70, a venit cu această teorie și nu au fost ei, în Franța.

Deci, vedeți sunt foarte, foarte multe lucruri pe care noi le avem excepționale și nu ni le valorificăm absolut deloc. Lucrurile sunt făcute cu cel mult jumătate de măsură. Preferăm să avem miliarde de festivaluri și să ne dăm mari cu tot felul de evenimente derizorii în loc să investim serios în niște valori care ar schimba, cum să spun, fața României realmente.

 

Un mesaj pentru ieșeni?

Ion Bogdan Ștefănescu: Îi iubesc pe ieșeni foarte mult. Și datorită faptului că, de câțiva ani buni de zile, prin prietenia mea cu Șerban Mereuță și cu Bujor Prelipcean, sunt invitat cu obstinație în această instituție pentru a colabora în tot felul de ipostaze. Și nu numai pentru asta. De altfel, mi-e foarte drag Iașul.

Vă spun o întâmplare. Nu știu pentru pentru ascultătorii dumneavoastră, dar eu, la Iași, prima dată am venit, până în 1984-85, cu tatăl meu, Eusebiu Ștefănescu, și cu Leopoldina Bălănuță. Am făcut un spectacol la operă, la teatru. Și mătușa mea, sora tatălui meu, Mirela Ștefănescu a fost și este în continuare o excepțională profesoară de matematică. Acum este în vârstă, mai conduce doar doctorate. O profesoară de excepție de matematică. Și ea a locuit în Iași. Am iubit Iașul pentru că acel spectacol, cu tatăl meu și cu Leopoldina Bălănuță, pentru mine a fost un eveniment care mi-a marcat existența, mi-au crescut aripi! Eu eram un puști, tânăr învățăcel, abia intrat la liceu. Când am venit și toată muzica era ținută de mine cu acest spectacol și doi mari actori recitau.

Așa că, Iașul întotdeauna m-a atras. Aici am venit și la un concurs de meserii. La vremea aceea se organizau, și am luat premiul întâi la Iași. Era 1986. Deci, sunt legat cumva de acest loc fantastic. Și sigur că și prin literatură, și prin muzică. Multe vârfuri ale culturii românești vin de aici, de la Iași, sau din zona iașilor. Așa că, nu ai cum să nu iubești această zonă fascinantă. Și sincer vă spun, observ că marca acestei emulații culturale se revarsă și în publicul pe care îl întâlnesc de câte ori vin. Este o bucurie fantastică de fiecare dată să cânt pentru ieșeni, pentru acești oameni minunați care, într-adevăr, se vede că iubesc arta din toți porii.