audio INTERVIU cu regizorul Cristian Mungiu: 12 ani de școală, bunica m-a așteptat cu o farfurie din care să degust până să fie masa gata

Violeta Cincu: Cunoscutul regizor român Cristian Mungiu a lansat la Iași primul volum de memorii ”Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană”, apărut în colecția Jurnale a editurii Humanitas. Ce cuvânt ar folosi pentru a-și descrie bunica? Radio Hit i-a adresat această întrebare regizorului și scriitorului Cristian Mungiu.

Cristian Mungiu: Multă căldură, pentru că e o bunică alături de care am trăit. Nu e o bunică de la țară. Am trăit într-o casă mare în Iași, alături de bunica mea și am fost în fiecare zi a vieții mele, cât am stat acasă, m-am văzut cu bunica mea și ținea foarte mult la noi, la copii. Și noi țineam foarte mult la bunici și atunci au fost așa apropiați, ne-au dăruit un fel de afecțiune care n-avea nevoie de cuvinte. Și ăsta ăsta e primul lucru care îmi vine minte. O mulțime de momente dintr-astea tihnite, legate de o perioadă în care ritmul vieții parcă era mai moale, așa cum e astăzi și era mai moale și dinspre ei pentru că toate lucrurile erau mai cum se făceau odată, așa, în ritmul unor tradiții. Cred că e bine să crești așa.

Violeta Cincu: În același timp, bunicii n-au avut o viață ușoară, au trecut printr-un război, iar cartea dumneavoastră pare mai actuală ca oricând.

Cristian Mungiu: E trist că oricând încerci să te gândești la o perioadă a istoriei, sunt niște războaie, deci să fii contemporan cu un război, din păcate, e ceva destul de banal. Dar, e adevărat că o parte din motivația de a face public acest text, care în principiu nu era destinat să fie public, e scris în anii ’90. E scris ca un text pentru familie. O bună parte din motivație vine de la acest război din Ucraina, pentru că eu cred că niciodată nu m-am simțit mai apropiat ca sentiment de spaima pe care mi-o închipui că o vor fi trăit bunicii mei în 28/06/1940 decât atunci când a început războiul din Ucraina. Și gândiți-vă că totuși noi suntem la adăpost, un adăpost relativ, dar suntem la adăpost în România și cu toate astea am simțit că ne fuge pământul sub picioare.

Au fost oameni care s-au panicat, care au plecat pentru că dintr-o dată nu mai poți să-ți faci planuri și înțelegi cât de relative sunt toate lucrurile când locuiești într-un teritoriu de graniță. Când trăiești pe un teritoriu care se învecinează cu o mare putere, înțelegi ce se întâmplă când marea istorie pe care de fapt nu poți s-o controlezi cu nimic, intră în viața ta și faci niște schimbări de tipul ăsta colosale, intri în categoria celor neglijați în istorie, dar care trăiesc faptele pe pielea lor zi de zi. Și cumva, esența cărții asta este e o încercare de a recupera evenimente istorice mari, dar nu din perspectiva istoriei mari pe care o reținem la școală, ci din perspectiva traiului de zi cu zi a cuiva căruia aceste modificări istorice i-au schimbat complet destinul.

Violeta Cincu: Scriați că ați hotărât să consemnați viața nu pentru a-i da bunicii dumneavoastră sentimentul că n-a trăit degeaba, căci nu știu dacă bunica era așa de obsedată de zădărnicie, ci mai mult pentru mine, ca să pot eu accepta mai ușor zădărnicia vieții ei și a vieții în general. Care a fost secretul supraviețuirii? Cu demnitate, cu zâmbetul pe buze, continuând să crească copiii, nepoții, cu borcane de dulceață, cu vorbe bune, cu cerga roșie.

Cristian Mungiu: În bună măsură oamenii luau lucrurile așa cum veneau, fiind așa o succesiune în viața lor de catastrofe înlănțuite cărora trebuiau să le supraviețuiască. Nu aveau prea mult timp să fie reflexivi, să se gândească și nu știu pe atât de depresivi pe cât suntem noi astăzi, de exemplu. Trebuiau să rezolve lucruri.

Trăiau într-un mod dintr-ăsta de supraviețuire, în care trebuia să ai ce să pui pe masă în primul rând și toate lucrurile veneau după celelalte lucruri. Și atunci chestia asta cred că i-a motivat altfel. Cred că dacă trăiești o viață în care trebuie să răzbați prin atâtea dificultăți de la început, te raportezi altfel la dificultăți și la greutăți. Și dacă e ceva ce am admirat la ei este că nu se plângeau niciodată, îți povesteau lucrurile astea, dar nu înseamnă că se plângeau și nu se victimizau. Aveau această înțelegere că așa a fost să fie.

S-au pierdut multe lucruri. Cel mai grav este că s-au pierdut oameni, s-au pierdut vieți, s-au pierdut destine, s-au pierdut familii și e foarte, foarte trist. O parte din lucrurile astea să zicem că sunt inevitabile, dar totuși ceva putem să facem, și anume să încercăm să să învățăm din poveștile astea pe care le avem cu toții în familie, pentru că nu e o poveste excepțională. Ce mi se pare deosebit e demersul de a fi atent la i tăi și asta putem să învățăm. Putem să învățăm că valorizăm viața celor din familiile noastre dacă îi ascultăm și dacă înțelegem că orice suferință a oricărei vieți e alinată într-o măsură, dacă urmașii sunt măcar atenți la această suferință.

Violeta Cincu: Dincolo de premiile, de talentul dumneavoastră, ceea ce ați creat rămâne și ca cronică, pentru că sunt mulți copii și tineri care învață despre comunism din filmele dumneavoastră. Cum simțiți misiunea pe care o aveți? Dacă o simțiți ca o misiune?

Cristian Mungiu: În primul rând, m-aș bucura dacă ar fi așa. Nu știu dacă e așa, dar dacă ar fi, ar fi grozav. Pentru că dacă e un merit, la Patru luni, 3 săptămâni și 2 zile e și ăsta, că încă o dată, ca și cartea pe care am scris-o pentru bunica mea, el îți relevă o altă dimensiune a traiului într-o anumită perioadă, și anume nu cea rezumativă a istoriei, ci cea de zi cu zi, care încearcă să evoce cum te simțeai trăind în perioada respectivă, care erau evenimentele mărunte, mărunte care se adunau și construiau o atmosferă.

Din păcate, în perioada comunistă, atmosfera asta care se construia nu era grozavă, o atmosferă foarte apăsătoare și în care genul ăla de violență mută surdă a dictaturii se strecura așa printre oameni și vedeai foarte multe abuzuri pentru că oamenii, fiind abuzați de sistem.

Simțeau cumva nevoia să abuzeze și dreptul să abuzeze la rândul lor. Și cred că dacă ceva pot să înțeleagă cei tineri despre perioada aia, pot să înțeleagă mai degrabă din filme și din cărți decât din cărți de istorie, pentru că acolo sunt date și informații, dar nu vezi, nu simți cum au trăit oamenii. Și același demers e și cu cartea asta, care e scrisă sigur la mâna a doua, nu sunt evenimente pe care le-am trăit, dar cel puțin am încercat să le consemnez cu cele mai mici intervenții, în sensul de a păstra exact cum au fost ele povestite. Deci singurul meu rost în cartea asta e structural și literar. Știu să povestesc dacă dau peste o poveste, dar povestea în sine n-am alterat-o cu nimic. Cartea are exact dimensiunea notelor pe care le-am luat eu, vorbind cu bunica mea despre tot ce-și mai amintea ea la vârsta de, să zicem, 75 de ani.

Violeta Cincu: Mai este ceva ce își dorește Cristian Mungiu, ca să nu pun întrebarea, clișeu, planuri de viitor și proiecte? Am înțeles că aveți agenda ocupată până la finalul anului.

Cristian Mungiu: Da, continui să-mi doresc destul de multe lucruri. La modul ideal, mi-ar plăcea să continui să fac filme, mi-ar plăcea să continui să scriu. Mi-ar plăcea să fac multe lucruri. Acum trebuie prioritizate și ele și trebuie luate unul câte unul. Vine un moment de la care trebuie să pui o ordine în lucrurile pe care vrei să le faci.

Și probabil că filmele și unele lucruri pe care aș vrea să le scriu ar veni primele, dar am și niște planuri legate de Iași, încerc să păstrez cumva amintirea și memoria alor mei și a bunicii și a părinților și a casei în care am crescut. Mi-ar plăcea să să salvez cărțile scrise de tatăl meu, să salvez colecția de ceramică românească a părinților mei care e cea mai mare din din țară și care a construit obiectul copilăriei noastre.

Violeta Cincu: Tatăl dumneavoastră oricum rămâne pe străzile din Iași cu celebra șapcă și zâmbetul boem.

Cristian Mungiu: Mă bucur că sunt și alții care și-l amintesc și fac și eu tot ce pot ca spiritul ăsta al lui să dăinuie pe mai departe, că chiar cred că e datoria mea și chiar cred că e un spirit bun, pentru că nu era un spirit încrâncenat, era un spirit foarte, foarte ludic. Întotdeauna când vorbesc de el sau mi-l amintesc și-mi amintesc părinții, încerc să o fac respectând simțul umorului pe care îl aveau. Fără să mai iau foarte tare serios, fără să fiu foarte amărât, sunt convins că e mai bine așa și încerci să salvezi din lucrurile pe care le-au făcut ei, că o parte dintre ele ar putea să-i bucure și pe alții. Și cred că face parte din planurile pe care încerc să le rezolv eu, ca să nu le pasez mai departe copiilor.

Violeta Cincu: Am să vă pun aceeași întrebare pe care i-am pus-o domnului Cristian Tudor Popescu când și-a lansat cartea la Iași. El a scris Dumnezeu nu e mort, dumneavoastră ați făcut filmul. Credeți în Dumnezeu?

Fiecare are un set de credințe, spune Cristian Mungiu. Merge în orașe diferite, vorbește despre familia sa, dar mai ales, despre bunica sa. E felul săui de a-i pomeni.

Cristian Mungiu: Știți cum e. Fiecare are un set de credințe, dar nu știu dacă le rezumăm în cuvinte în același fel. Ca să vă răspund, de exemplu, eu nu mă duc foarte des la biserică să fac pomeniri pentru ai mei.

Mă duc măcar în vreo 10 orașe să vorbesc despre bunica mea și despre cartea asta. E felul meu de a-i pomeni. Același lucru încerc să-l fac și este tatăl meu și mama mea și sunt o persoană rațională și încerc în felul ăsta să păstrez cele mai bune valori ale creștinismului așa cum mi le interpretez eu.

Violeta Cincu: Vă mai amintiți o scenă legată de zâmbet și bunica dumneavoastră?

Cristian Mungiu: Îmi amintesc foarte multe lucruri legate de bunica mea, în principal pentru că 12 ani de școală, când veneam la bunica, stăteam partea din fața casei și niciodată nu intram în partea mea de casă, intram la ea să văd ce a gătit, ce a făcut și în fiecare zi. Mă aștepta cu o farfurie în care punea ceva pe masă în care să degust până să fie masa gata ce a gătit și așa o o amintire plină de bucurie, că ăsta era felul ei de a-și exprima afecțiunea. Și am să-mi amintesc de chestia asta întotdeauna și de vorbele pe care mi le-a zis că înainte să moară mi-a zis că să stau liniștit, să nu îmi fac griji, că va fi întotdeauna cu mine și așa zis, așa și simt acum că e întotdeauna alături de mine.