Radio Hit
Asculta Live
 

HIT play live

Green Arrow

audio INTERVIU: Andreea Răsuceanu despre nominalizarea sa pe lista românească la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură

  • februarie 14, 2022
  • Radu Cucuteanu

În 2022, fiecare țară din UE este invitată, până la data de 15 februarie, să nominalizeze un prozator sau o prozatoare emergent/ă pentru Premiul Uniunii Europene pentru Literatură. Juriul final (compus din șapte jurați europeni, selectați de Consorțiul Premiului European pentru Literatură) va face publică lista scurtă a nominalizărilor naționale în 1 martie. Laureatul/a va fi anunțat/ă în 21 aprilie. În cursa pentru nominalizare din partea României se află și romanul Vântul, duhul, suflarea semnat de Andreea Răsuceanu, apărut la Editura Polirom.

Un interviu de Violeta Cincu.



 

Andreea Răsuceanu, Vântul, duhul, suflarea, Editura Polirom, pe lista scurtă care cuprinde cinci romane pentru Premiul Uniunii Europene pentru Literatură. Ce înseamnă această nominalizare pentru Andreea Răsuceanu?

E o bucurie, bineînțeles, și încă un semn de validare a cărții mele, pentru care nu am cum să nu fiu încântată, n-ai cum să nu te bucuri când îți vezi cartea într-o nouă selecție, mai ales una de acest tip, cu șansa de a intra într-o astfel de competiție cu autori europeni, care, din câte am înțeles, vor fi evaluați de un juriu de profesioniști, de critici și traducători care provin din întreaga Europă. E o oportunitate extraordinară să fii evaluat de un astfel de juriu internațional, care e obiectiv, judecă doar cărțile, nu și pe autorii din spatele lor, căci în România, cum știm, e uneori o doză de arbitrar în felul în care se acordă premiile și sunt multe jocuri de culise pe care cititorii de bună-credință nu le cunosc. Pe de altă parte, de multe ori cărțile validate aici nu prea trec proba traducerii și n-au nici un răsunet când se confruntă cu piața străină. Eu știu din proprie experiență, dar și de la alți colegi care au fost traduși, cât e de încurajator pentru un scriitor să vină spre el un editor străin care să-i fi ales cartea, pentru că a înțeles-o dincolo de barierele culturale și de limbă. Așa că, din punctul meu de vedere, ăsta este marele câștig al acestei nominalizări și eventual a intrării în următoarea etapă, ieșirea din sfera de receptare și impunere a unor nume de la noi. Bineînțeles, un astfel de premiu îți dă șansa să intri în competiție cu autori emergenți din întreaga Europă, asta e o miză importantă și cred că și responsabilitatea juriului e foarte mare, de a livra juriului extern o carte care să fie cu adevărat importantă.

 

Ce are atât de special Vântul, duhul, suflarea, ce e unic între coperțile acestei cărți semnate de Andreea Răsuceanu?

Am așteptat mereu cu curiozitate și cu emoție să văd cum o să-mi fie percepute cărțile în afara granițelor noastre culturale, pentru că romanele mele au un limbaj foarte personal, cu mai multe planuri care se întretaie și fac în general recurs la epoci trecute, secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Am fost cumva temătoare să văd cum se va reacționa la ele într-un alt spațiu decât cel românesc. Dar surpriza a fost să descopăr că există interes pentru acest tip de narațiuni, care sunt mai complexe și au un anumit specific, că de fapt despre asta e vorba, doar trebuie să găsești un traducător care să-și asume cartea și să poată susține demersul unei astfel de traduceri și să poată convinge un editor străin de valoarea unei cărți. Cred că această carte are, mai mult decât O formă de viață necunoscută, un mesaj foarte puternic, inclusiv un mesaj politic, un mesaj social, care cred eu că privește pe toată lumea, adică trece ușor dincolo de granițele României și interesează și cititorul european.

 

Vântul care bântuie prin toată cartea, apar drame ale istoriei, apar povești personale – dacă ar trebui să păstrăm această carte într-o capsulă a timpului vreme de o sută de ani, ce ar scrie Andreea Răsuceanu pe prima pagină, pe aceea care mai are un pic de spațiu alb, pentru cei din viitor care vor găsi această carte?

Sper din tot sufletul ca mesajul ei să ajungă și la cititorul din viitor, să o citească fără nici un fel de prejudecată.

 

Cum ar recomanda Andreea Răsuceanu această carte generației TikTok?

Generația TikTok să știți că rezervă foarte multe surprize, eu mă întâlnesc deseori cu tinerii cititori și îmi dau seama că tot ceea ce fac ei în aceste clipulețe de TikTok, că tot le-ați amintit, este un fel de esențializare de transmitere a unui mesaj pe niște dimensiuni foarte scurte. Dar asta nu înseamnă că ei nu citesc și nu au acces la mesajul de profunzime al unei cărți, chiar fac asta și o fac inclusiv cu cărți foarte complexe, care, așa cum mi-au zis chiar ei, îi provoacă. Lor le place această provocare. Eu cred că sunt foarte multe scene cinematografice în cărțile mele și cred că se pot face multe lucruri de genul ăsta, mici videoclipuri, de exemplu, care să surprindă câte o scenă sau câte un personaj din ele.



Roman istoric, policier, dramă, documentar – în ce cheie să citim romanul?

Cred că este un roman al memoriei, ar fi cel mai corect să îl definim așa, da, aș rămâne la acest subgen. Are și elemente de ficțiune istorică, într-adevăr, dar se citește într-o altă cheie, aș spune, decât genul acesta.

 

În acest interviu nu vom povesti Vântul, duhul, suflarea, pentru că fie ascultătorii noștri au citit cartea, fie vor fi îndemnați să o cumpere și să o asculte, senzorial, în imagini, în sunete, atingeri. Așa a scris Andreea Răsuceanu Vântul, duhul, suflarea. Cum ați vrea să rămână cititorul după ce a închis cartea?

Toate lucrurile pe care le-ați amintit sunt elemente de stil și ele au rolul de a-l conduce mai ușor pe cititor către mesajele pe care am vrut să le transmit, către lucrurile importante pe care le-am avut de spus în carte. Într-adevăr, totul este foarte senzorial, imaginile sunt foarte dure, cinematografice, cum ziceam – asta s-a tot observat de către critică –, dar ele nu sunt decât un artificiu, un vehicul de fapt, purtător de mesaj. Mi-aș dori ca cititorul să treacă dincolo de asta și de plăcerea de a citi povestea, despre care mi-au vorbit mai mulți cititori, și să vadă sensurile profunde ale cărții, care se leagă de ultimul deceniu de comunism românesc, de o temă care mă obsedează de multă vreme și care apare cumva și în O formă de viață necunoscută, cea a relațiilor dintre mame și fii, interfamiliale, e o carte cu mai multe paliere și aș vrea să fie percepută exact așa cum am intenționat eu să o scriu.

 

Nu e o carte pe care să o citești ușor, s-o uiți în tramvai. E o carte care te provoacă, poate uneori peste limitele tale. E o carte care îți aduce întrebări, dacă te recunoști într-una dintre situații, cu un soț care a încercat să fugă din România, nu știe dacă trăiește sau nu, un fiu nedorit care își iubește mama, o persoană cu nevoi speciale, dacă ar fi să traduc într-un limbaj corect politic, dar e și o carte care are o forță pozitivă?

Eu cred că da. În primul rând are un mesaj pozitiv, toate poveștile care comunică aici între ele converg de fapt către un mesaj pozitiv și lucrul acesta s-a observat deja și de către cititori, și de către cei care au scris despre carte și asta m-a bucurat foarte mult. E de fapt o carte despre destinul celor mărunți, despre ce se întâmplă în culisele marii istorii și până la urmă omul obișnuit, făptura amărâtă este cea care iese victorioasă la sfârșitul vieții.

 

Andreea Răsuceanu, cu ce aromă de ceai ne sfătuiești să citim Vântul, duhul, suflarea? Ce să punem în ceașca pe care o ținem lângă noi în timp ce citim?

Cred că un ceai negru foarte tare (râde), foarte puțin aromat, cu bergamotă.