audio Scriitoarea Simona Antonescu: „Războiul este cel mai mare eșec al unui lider. Cei care îl declanșează nu-l mai și poartă”
Cei care declanșează războaie nu le mai și poartă. Declarația a fost făcută la Radio HIT Iasi, în cadrul FILIT Iași, de Simona Antonescu, o scriitoare contemporană, autoare a Editurii Polirom, care s-a impus în special prin romanele sale istorice. Să conduci, spune metaforic scriitoarea, înseamnă să te urci pe cal, să te uiți în spate și să le spui oamenilor să vină după tine. Cât privește luptele politice, Simona Antonescu afirmă că liderii de astăzi nu mai mor de sabie, dar, în continuare, puterea nu este contestată pe față, cu argumente, ci este lovită pe la spate.
Cum ați perceput conflictele actuale prin prisma războaielor din romanele dumneavoastră?
Sunt conflicte care, pentru cineva care a citit despre ele în detaliu încât să le înțeleagă și să le poată explica, este evident că nu s-au stins aproape niciodată. Sunt câteva puncte fierbinți în Europa, incluzând aici și Ucraina, care cam de când și-a declarat intenția de a deveni stat independent a devenit unul dintre aceste puncte. Ce să zic? Surpriza neplăcută pentru mine este că nu reușim să învățăm nimic din toate acestea. Adică, la fiecare câteva sute de ani avem câte un conflict major și totuși nu extragem nicio învățăminte. O idee la care mă gândesc adesea este că cei care fac aceste războaie nu le și duc, nu le și poartă. Războiul se declară la un nivel înalt, acolo unde se dorește puterea, în timp ce oamenii trimiși să lupte nu au niciun fel de putere de decizie. Dacă cei care declară războiul și-ar lua arma în mână și ar merge pe front, cred că n-am mai avea războaie și nici puncte fierbinți pe planetă.
Practic, e mai ușor să comanzi un conflict decât să te urci pe cal, ca pe vremuri, și să-ți motivezi oamenii?
Da, categoric. Să știți însă că nici pe vremuri nu toți conducătorii urcau pe cal și conduceau direct armatele. De multe ori exista un general sau un conducător militar. Uneori era vorba chiar despre fratele mai mic al domnitorului sau al regelui, care știa că acesta este rolul lui. Dar nu a fost niciodată în istorie un lucru obișnuit ca adevăratul conducător al țării să fie cel care urcă efectiv pe cal și conduce lupta. Să conduci înseamnă să te urci pe cal, să te uiți în spate la ceilalți și să le spui: „Veniți după mine!”.
Și să-i vezi cum mor…
Și să-i vezi cum mor, dar mai ales să le spui „veniți după mine” pentru că tu ești în fruntea lor. Dacă te urci pe o colină mai înaltă, de unde regii și voievozii supravegheau odinioară bătălia, înseamnă că acolo trebuie să fie și răspunderea ta față de oșteni.
Ați conturat în cărțile dumneavoastră portrete de lideri puternici, de femei excepționale. Privind spre lumea de astăzi, regăsiți același tip de lider puternic sau ce s-a schimbat?
Vorbim foarte mult astăzi despre dezinformare și fake news. Este o noutate a epocii noastre?
Nicidecum. Faptul că Vlad Țepeș bea sânge și alte asemenea povești este un fake news vechi de câteva sute de ani, care a funcționat de minune. Faptul că Doamna Chiajna era prezentată drept o femeie crudă, vicleană și rea este, de asemenea, un fake news împrăștiat de adversari. Era partida de boieri aflată în opoziție la vremea aceea, care își dorea tronul pe care Chiajna pusese propriul copil.
Metoda asta cu fake news-ul este așadar extrem de veche. Pe atunci lucrurile funcționau altfel: zvonurile erau răspândite poate în săptămâni întregi, cât dura pentru o caravană de negustori să ajungă din Constantinopol până în Țara Românească. Și este foarte posibil ca acei purtători, negustori sau călători, nici măcar să nu fi fost conștienți că transmit un fake news. Astăzi, în schimb, cel care lansează o astfel de știre falsă știe foarte clar ce face.
Vedem în romanele dumneavoastră intrigi politice, lovituri de palat, domnitori înlăturați și neînțelegeri profunde între clasa politică și conducători. Și astăzi e parcă la fel în politică?
Nu cred că sunt neapărat „preluate”, ci pur și simplu nu le-a stopat nimeni niciodată. Una este ce scrie pe hârtie și cu ce suntem de acord că ar trebui să fie, și alta este democrația care se întâmplă în mod real în jurul nostru. Ea rămâne adesea doar un vis de democrație, pentru că mecanismele continuă să funcționeze exact ca pe vremuri.
Poate nu la fel de sângeros, poate că nu mai mor oameni de sabie. Asta nu înseamnă însă că ceva s-a schimbat fundamental. Câtă vreme puterea nu este contestată pe față, la lumina zilei, cu argumente, ci este doar lovită pe la spate… știți cum e? Asta seamănă exact cu loviturile de palat de odinioară.