„Evadarea” lui Viorel Ilișoi: Parabola copilului care încearcă să fugă de sistem, dar revine mereu între gratii

„Comunismul e un pericol foarte mare pentru că te face să crezi că e ceva bun, când de fapt e răul întruchipat.”
Declarația a fost făcută de scriitorul și jurnalistul Viorel Ilișoi, care și-a lansat la Iași cartea Povestiri din copilărie. Piesa centrală, „Evadarea”, este o parabolă în care un copil încearcă să fugă de sistem, dar revine mereu între gratii.Ce le-ați spune tinerilor care sunt nostalgici după comunism? Scriitorul Viorel Ilișoi.

În primul rând, că nu le înțeleg nostalgia după ceva ce n-au cunoscut. În al doilea rând, i-aș sfătui să citească foarte mult despre comunism, pentru că e un pericol uriaș. Cu atât mai mare cu cât e pervers și te face să crezi că e ceva bun, când, de fapt, e răul întruchipat. Dar, cum ne învață și Biblia, răul îți apare sub cele mai frumoase și amăgitoare înfățișări. Comunismul este această fiară care se poate înfățișa sub aspecte atractive și te poate păcăli. Sunt ușor de sedus nu doar tinerii care nu au cunoscut comunismul, ci sunt seductibili și cei care au trecut prin el și l-au uitat. Sfatul meu este să citească. Nemai putând să cunoască în mod direct comunismul decât prin rămășițele lui, trebuie să citească foarte mult ca să cunoască acea epocă și acel rău făcut nouă tuturor. Asta pot face inclusiv din cartea mea, care, chiar dacă e o carte de povestiri din copilărie, are o puternică încărcătură politică.

Cum a fost copilăria în comunism?

Orice copilărie, că e în comunism, că e în timp de război, că e în lagăr, duce în ranița ei o rezervă de inocență și de candoare care reușește să-ți creeze niște anticorpi, copil fiind, ca să reziști la vremurile prin care treci. Copil fiind, nu-ți dai seama că ești în comunism sau într-un lagăr. Mă gândesc acum la filmul lui Roberto Benigni, Viața e frumoasă. Trăiești ca un pui în coaja oului, nu vezi nimic în afară și ți se pare că acel univers strâmt și fetid e ceea ce trebuie să fie. E universul tău, pentru că doar atât ai cunoscut.

Dacă aș judeca acum cu mintea mea de atunci, din copilărie, exercițiul pe care a trebuit să-l fac scriind cartea, să încerc să gândesc cu mintea acelui copil, n-aș spune că a fost o copilărie foarte rea, exceptând partea de după momentul în care am ajuns la casa de copii și a trebuit să trăiesc în acele condiții cazone. Casele de copii din perioada ’70-’80 nu sunt ceva cu care să ne mândrim. A fost o perioadă foarte grea. Unii copii sunt protejați de la Dumnezeu. Au amândoi părinții, au condiții bune, nu le lipsește nimic. Chiar spun în carte că aveam o colegă acolo care avea pe față acea lumină a unui copil care, când pleacă de acasă, este sărutat pe frunte. Noi nu aveam asta. Aveam numai fruntea, nu și pupicul matinal la plecare.

Dacă ne referim la sistemul educațional, avem acest clișeu: „Pe vremea mea, școala era școală”.

Pe vremea mea, școala era la fel de școală ca acum. Nu cred că generația de acum e mai proastă decât generațiile de atunci. Dacă stau să mă gândesc, în afară de elevii din primele două bănci, până în fundul clasei era întuneric. Ajungeau în clasa a opta și nu știau să scrie corect, să vorbească, să răspundă la lecții. Când ne întrebau temele, ziceau că le-au uitat acasă. Deci și atunci aveam faliții noștri. Credem că vremurile se schimbă, că există o falie între generații și că noi, care beneficiem de înțelepciunea vârstei, suntem mai deștepți decât elevii de acum. Dar eram la fel de neștiutori sau de rebeli și atunci, comparându-ne cu copiii de azi.

Povestiri din copilărie, Viorel Ilișoi – o carte care te face să râzi, dar îți lasă și un nod în gât?

Sunt chiar mai multe noduri și se și râde. Am împărțit-o în două, pentru că așa a curs cronologia vieții. O parte se referă la primii șapte ani, când am trăit într-o familie normală, într-un sat cât de cât normal, dintr-o țară anormală. Un sat fără lumină electrică, într-o casă fără cărți, fără un WC înăuntru. Aveam WC-ul în fundul curții, printre brusturi, dar acelea erau condițiile. A doua parte a copilăriei e petrecută la casa de copii.

În prima parte se râde foarte mult, dar să știi că și în povestirile de la casa de copii sunt întâmplări cu tâlc. Am ales întâmplările care au ceva de spus. Chiar și acolo sunt povestiri foarte haioase și noi râdeam, oricât eram de instituționalizați. Eram rași în cap, trăiam ca la cazarmă, bătuți și chinuiți, dar râdeam. În carte se râde și se plânge, ca în viață.

Cărei categorii de cititori se adresează? Cui îi este interzisă?

N-aș recomanda-o copiilor foarte mici, pentru că începe cu o experiență erotică și se termină cu o experiență erotică. Ambele ratate. Una pe la 3-4 ani, alta pe la 16 ani, când personajul iese din copilărie. De fapt, aceasta este și ultima replică din carte: „Gata, nu mai ești copil”. Tânărul poet de 16 ani merge la femei, dus de un alt poet de mână, i se deschid porțile vieții, nu mai e copil.

Este o carte despre copii, dar este clar o carte pentru adulți, care te pune pe gânduri. Abordează foarte multe teme. Copilăria, comunismul, satul. Proza principală, „Evadarea”, este o parabolă a sistemului. Și nu doar a sistemului comunist, ci a oricărui sistem opresiv care te ține legat. E povestea unui copil care tot încearcă pe toate căile să fugă. Cu trenul, cu mașina, pe jos, cu căruța. Și nu reușește, pentru că sistemul îl ține captiv. Oriunde s-ar duce, ca într-un joc fatidic, revine mereu între gratii. Și noi chiar aveam gratii acolo, la cămin. Asta e de fapt un simbol al sistemului, o parabolă a captivității. Deci poate fi citită și în această cheie. Cartea are o cheie de decriptare cert politică.