Interviu. Daniel Șandru (IICCMER): Cum îi vindecăm pe tineri de iluzia comunismului și a „națiunii de excepție
„Dacă ai fi trăit atunci? Cum arăta începutul vieții adulte în România anului 1988?”, o inițiativă a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului care încearcă să le arate tinerilor ce înseamnă cu adevărat o dictatură. Directorul institutului, Daniel Șandru, spune că mulți nu știu că în comunism individul era privit ca o unitate de producție economică, nu aveai voie să ieși din țară, iar la practica agricolă erai tratat ca un sclav. De ce această campanie? Directorul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, Daniel Șandru.
Da, este o campanie care prefațează lansarea unui site. Sperăm noi că va avea loc cât mai curând, în luna noiembrie. Rolul său va fi, în principal, unul educațional, dar și de a demonta acea multiplă mitificare a regimului comunist, în contextul revenirii la nivelul discursului public a nostalgiilor prototalitare.
Este un demers pe care l-am inițiat încă de anul trecut, în momentul în care, în urma sondajului realizat împreună cu cei de la INSCOP Research, am constatat că există o rată îngrijorătoare a nostalgiilor după regimul comunist. Provocarea majoră pentru instituția noastră este de a combate mai ales nostalgia pe care o regăsim la nivelul tinerilor care nu au trăit în comunism și care, cumva, manifestă o nostalgie transgenerațională prin intermediul poveștilor pe care le aud, de regulă, în familie, de la bunici sau de la părinți.
Această nostalgie reflexivă, de natură psihologică, îndeamnă cumva, poate inconștient, la eliminarea părților care au însemnat răul totalitarismului comunist, reținând doar aspecte care, odată mitificate, ar justifica o revenire la acel tip de regim. Context în care apare pericolul ca această nostalgie reflexivă, psihologică, să fie instrumentalizată politic și să se transforme într-o nostalgie restaurativă, cum îi spun specialiștii.
Toamna nu însemna întotdeauna doar întoarcerea la școală. În România comunistă, elevii și studenții erau mobilizați pentru activități agricole, de la culesul fructelor până la recoltarea cartofilor, sfeclei sau a porumbului. Acesta este doar un exemplu. Care a fost feedback-ul pe care l-ați primit până acum?
Vedeți, noi facem nenumărate ateliere cu elevi și cu studenți. Există această viziune romanțată și, din nou, mitificată, pentru că atât eu, cât și dumneavoastră, cu siguranță am trecut prin acele etape de campanie agricolă. Acestea țineau cam două-trei săptămâni, dacă îmi aduc bine aminte, odată cu debutul anului școlar. Eram duși pe câmpuri,îmi amintesc de culesul cartofilor sau al merelor, în frig, dis-de-dimineață, și stăteam până după-amiaza, spre seară, când ne aduceau cu autobuzele acasă.
Perspectiva nu este deloc una care să trezească amintiri romantice, spun asta cel puțin în cazul meu. Dimpotrivă, îmi amintesc că, dincolo de jocurile de copii pe care le mai făceam în pauzele de muncă, eram tratați efectiv ca niște sclavi. Nu eram remunerați în niciun fel și, sub eticheta muncii patriotice, practic, în marea închisoare care era România în anii ’80, cu toții, de la elevi și studenți până la militari, trebuia să contribuim la îndeplinirea unor planuri care, de fapt, niciodată nu se realizau așa cum fuseseră planificate.
Reacțiile, să știți, sunt interesante. Avem de-a face cu tineri, repet, care s-au născut după momentul revoluționar din 1989 și care, uneori, ne spun, nouă, celor care facem aceste ateliere: „Nu știam că s-a întâmplat așa ceva. Am crezut că era o normalitate, cel puțin din cum ne-a povestit familia. N-am aflat la școală despre astfel de lucruri, n-am aflat că, de fapt, tinerii erau considerați unități economice care trebuiau să contribuie la realizarea planului. N-am știut că era o formă de sclavie modernă, să-i spunem așa, îmbrăcată într-o manieră propagandistico-ideologică”.
Sunt reacții de stupefacție, reacții de uimire în foarte multe cazuri, pentru că, de regulă, ceea ce s-a prezentat în România la nivelul publicului larg atunci când s-a vorbit despre comunism a fost această variantă a fascinației pentru betoane. O formă de modernizare în care s-a electrificat țara, s-au construit baraje, s-au ridicat zeci de mii de apartamente. Dar nimeni nu a spus publicului larg că, da, chiar dacă acceptăm că aceasta a fost o formă de modernizare, pentru că istoria nu poate fi contrafactuală, nu știm ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi continuat, bunăoară, democrația constituțională din perioada interbelică, așadar, chiar dacă acceptăm că a existat o modernizare, în spatele ei s-au aflat multiple abuzuri și crime. Încât, repet, la finalul anilor ’80, România era un imens lagăr în care cu toții eram priviți doar ca unități economice.
Seria „Dacă ai fi trăit atunci” este pusă în paralel cu seria „Azi în istorie: rezistența anticomunistă”.
Da, pentru că tocmai asta încercăm să arătăm. Ce însemna, pe de o parte, viața cotidiană. Încercăm să-i provocăm pe tineri să se pună în locul celor care aveau vârsta lor de astăzi, atunci, în timpul regimului comunist, pentru a înțelege multitudinea de restricții pe care le aveai ca elev, ca student, ca tânăr în general.
Pe de altă parte, dorim să arătăm că tabloul acesta fastuos, mitizant, al unei „epoci de aur” este, de fapt, un fals ideologic și propagandistic, reutilizat astăzi în scopuri politice. În spatele etichetei unei epoci glorioase, care se mai regăsește, de altfel, în discursul istoriografic românesc și în felul în care e predat uneori la școală, unde ne revendicăm ca fiind o națiune de excepție, un buric al pământului, acest nombrilism poate fi combătut prin aducerea în prim-plan a realității istorice. Arătăm astfel modul în care au existat mici insule de rezistență, care, din păcate, nu au reușit în anii aceia să formeze un arhipelag.
Am avut disidenți, am avut opozanți, dar insuficienți. Cu toată reverența pe care trebuie să le-o acordăm și cu tot respectul față de memoria lor, sistemul a rezistat până când a implodat economic și a provocat, și din cauze economice, nu doar sociale și politice, Revoluția din 1989.