• octombrie 16, 2025
• Diana Nechita

Ce a rămas din tot ce a fost. Povestea nespusă a Ninei Moica. Editura Polirom. Un volum care ne arată cât de importantă este libertatea  și ce ușor se poate pierde.

La vârsta adolescenței, când ar fi trebuit să se gândească la studiile viitoare și să cunoască primii fiori ai iubirii, Nina Moica devine deținut politic, închisă la Jilava, Botoșani, Arad și Oradea, pentru că a făcut parte dintr-o organizație anticomunistă. Victimă a unui regim care voia să instaureze teroarea și frica de aproapele în gândirea poporului, povestea Ninei Moica – prezentată de autori sub două forme: interviu și eseu – este un fel de istorie a formării, a suferinței și a supraviețuirii în condiții adverse, ca și un adevărat manual de rezistență în fața dictaturii și a detenției.

Despre autori

Alin MUREȘAN este licențiat în jurnalism la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, absolvent al masteratului de istorie contemporană, Universitatea din București, și doctor în istorie, Universitatea din Oradea. Cercetător și președinte al Centrului de Studii în Istorie Contemporană (din 2012), a lucrat timp de 13 ani la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (2007-2020), unde a fost inclusiv director general (2015-2018). Lucrări publicate: Pitești. Cronica unei sinucideri asistate (2007, 2010, 2017), Experiențe carcerale în România comunistă (coeditor, 6 vol., 2007-2013), Casa terorii. Documente privind penitenciarul Pitești (coeditor, 2009), Memorialul închisoarea Pitești (coeditor, 2018), Ultimul cuvânt. Retrăind fenomenul Pitești (2021), Morfologia (ne)vinovăției. Alfabetul detenției feminine în comunism (coeditor, 2022).

Clara MAREȘ este licențiată în istorie și absolventă a masteratului de relații internaționale, Universitatea din București. Cercetător, a lucrat la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (2000-2005), Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (2006-2020) și Centrul de Studii în Istorie Contemporană (din 2020). Lucrări publicate: Membrii CC al PCR. Dicționar (coautor, 2004), Nicu Steinhardt în dosarele Securității 1959-1989 (editor, 2005), Dicționarul penitenciarelor din România comunistă (1945-1967) (coautor, 2008), Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securității (2011) și Morfologia (ne)vinovăției. Alfabetul detenției feminine în comunism (coeditor, 2022).

Radio HIT Iași a provocat-o pe Clara Mareș la un inedit interviu despre comunism, libertate și povești neștiute.

Nina Moica, o necunoscută, devenită ilustră prin această carte. De ce v-ați oprit asupra poveștii Ninei?

Pentru că încep să fie din ce în ce mai puțin oameni care pot spune aceste povești. Împreună cu mai mulți colegi când lucram la Institutul de Investigare a Femeilor Comunismului am realizat o monografie și dicționar dedicat femeilor închise în perioada comunistă.

Și atunci, încet încet, mi s-au revelat diverse personalități pe urmele cărora am mers apoi la CNSAS și am văzut dosarele de urmărire. Fiind apropiată de subiect, atât eu cât și colegul meu, Alin Muresan, la o școală de vară, invitată fiind și doamna Moica, doamna Moica a spus așa, în doi peri, Ei, câte ar fi de spus. Motiv pentru care Alin nu a ratat prilejul și a mers și a luat un interviu lung, foarte tulburător, foarte dureros.

Paradoxal, a fost dureros și pentru noi, care teoretic suntem obiectivi și care suntem deja vaccinați vis-a-vis de emoțiile pe care le presupun aceste suferințe. Și la finalul transcrierii interviului ne-am dat seama că această poveste, aproape că nu mai este doar a Ninei Moica, este despre viața ei, despre familia ei, despre oamenii pe care i-a cunoscut și despre timpurile pe care le-a trăit, care ne pot oferi o cheie pentru zilele noastre.

20 de ani de închisoare în perioada comunistă și la Jilava, inclusiv, pentru ce anume?

Nina Moica, în timp ce era în liceu, trebuie să ne imaginăm că a intrat în liceu în 1958, timp în care era elevă la Reghin, timp în care în regiune erau foarte puternice ecourile Revoluției din Ungaria.

Niște copii, mulți dintre ei având părinți care nu se încadraseră în ordinea comunistă, deci care de acasă aveau niște semințe anticomuniste, s-au gândit să-și creeze o organizație de rezistență. Și au făcut niște planuri, dar erau niște copii. Mulți dintre ei erau minori. Nina a fost arestată când avea 15 ani și 9 luni. 19 copii și tineri au fost incluși în acest lot al Comitetului de Rezistență Tineretului Liber din România, așa și-au spus ei. Din aceștia 19, doar 2 erau adulți.

Și adulții au fost necesari securității ca să dea greutate și responsabilitate acestui lot cele din urmă format din copii. Practic, ei și-au dorit să lupte împotriva comunismului. Și, de fapt, și-au dorit să fie pregătiți în cazul în care ar putea să izbucnească o revoltă asemănătoare celei din Ungaria.

Asta era ceea ce-și doreau ei. Numai că s-a făcut un pas mai departe și liderul lotului a aflat că undeva lângă Reghin există un ocol silvic care are niște arme. Alături de alți 3 băieți au mers și au furat acele arme, după care s-au panicat, le-au ascuns pe mal și și-au dat seama că nu au cum să scape.

Nina a fost chemată a doua zi după furtul armelor să i se arate. Acesta este momentul în care și ea își dă seama că nu vor scăpa de securitate. În câteva ore vor fi toți arestați.

Cum a schimbat-o experiența trecerii prin închisorile comuniste? Povestește că drumul către Jilava a fost foarte lung, nu li se spunea niciodată unde merg, unde sunt duși. A stat la izolare câteva zile, timp în care simțea că înnebunește și apoi a cunoscut femei din rezistența anticomunistă pentru că intrase în lotul deținutelor politice. Cum se sfărâmă o viață?

Senzația noastră, ascultând-o multe, multe ore, a fost că destinul ei s-a schimbat iremediabil.

De la copilul cuminte, ascultător, care niciodată nu ieșea din vorba mamei, care își dorea să fie medic, care își vedea de carte, a fost aruncată într-o temniță, i s-a pus o ștampilă de care n-a scăpat niciodată în cele din urmă, pentru că a fost urmărită până în decembrie 1989, fără să fi făcut vreodată altceva decât aceste fapte pe care le-am relatat anterior. Și senzația noastră a fost că a schimbat-o iremediabil.

O dată a fost vinovăția față de distrugerea familiei. Tatăl ei a fost implicat în lot și i s-a reproșat că a știut cu ce se ocupă fiica lui și că nu a reacționat și nu a alarmat organele statului. Și tatăl ei a primit 20 de ani de muncă silnică. Apoi este toată această maturizare forțată pe care trebuie să o parcurgă într-o perioadă și în niște locuri înfiorătoare.

Foamea, lipsa de căldură, lipsa de confort, mizeria. Cred că sunt lucrurile care caracterizează adolescenta care a intrat la 15 ani și tânăra care a ieșit la 21 de ani. Este cumplit dacă ne gândim că vârsta cea mai frumoasă și vârsta la care idealurile sunt cele mai strălucitoare pe care Nina Moica le-a petrecut în închisoare.

Dacă ne întoarcem în România anului 2025, ce lecții ați învățat și ce ați preda din întâlnirea cu Nina Moica?

Întotdeauna mi-am pus întrebarea ce rămâne după tot ce a fost. Și m-am gândit că de fapt rămân poveștile de viață, dar mai ales idealurile în numele cărora au luptat. Acești copii își doreau să poată să gândească liber, să trăiască după bunul plac și să-și urmeze calitățile naturale.

Regimul comunist nu a permis niciodată cetățenilor săi, vreme de cinci decenii, să-și trăiască viața așa cum și-ar fi dorit. Practic, să trăiești permanent în frică și suspectând că prietenii, vecinii pot fi turnători sau că sunt amenințați membrii familiei, cred că te alienează. Și cred că asta este lucrul pe care trebuie să-l înțelegem.

Un regim totalitar te modifică sufletește, te schingiuiește, te reduce la o ființă jalnică. În numele libertății, acești oameni s-au ridicat și în numele acestei libertăți de a trăi așa cum credeau ei și de a gândi altfel decât le impunea regimul cetățenilor săi, i-a făcut să îndure toți acești ani de închisoare și apoi ani de supraveghere și apoi toate obstacolele pe care regimul le-a pus în fața lor.

Astăzi ne uităm la lucrurile minore care ni se întâmplă și facem un capăt de țară din ele. Ar trebui să ne gândim că au fost oameni, mie îmi dă putere, faptul că știu că au fost oameni care au înfruntat cu demnitate niște situații înfiorătoare și atunci eu mă gândesc că nu am dreptul să mă plâng, trebuie să-mi amintesc. Și sunt acele povești nemaipomenite de iubire, de prietenie, de solidaritate.

Este așa o lume frumoasă, dincolo de tot acest context înfiorător pe care realmente te îmbogățește și te încarcă. Sunt niște povești și niște personalități care te pot modifica interior.

Așadar, libertatea și democrația pe care le avem astăzi au fost construite din poveștile multor oameni care au stat în închisori doar pentru că au vrut să fie liberi.

Asta este, din punctul nostru de vedere, una dintre mizele cărții pentru că, deși este povestea Ninei Moica și acolo sunt datele dânsei biografice, povestea poate fi replicată în multe alte cazuri. De multe ori m-am gândit că, de fapt, aceste povești ale unor necunoscuți, care nu le-au spus nici măcar copiilor lor ce au trăit și de ce trăiesc, cum trăiesc, n-au avut niciodată o tribună, un microfon. Și această carte este și despre ei, despre oamenii care s-au revoltat sau care au înfruntat regimul în multe locuri din această țară.

Nu este doar Nina Moica din Reghin, dar este mai ales Nina Moica din Reghin. Pentru că este această poveste absolut tulburătoare a unui copil care îl reprezenta un pericol atât de mare pentru un regim ca să fie condamnat la 20 de ani de muncă silnică. Și, de fapt, ce-și dorea acel copil? Să fie liber și să spună ce gândește.