audio INTERVIU. Dirijorul Tiberiu Soare: „Ești supus și eșecului, dar contează cât de bun ești la mers prin foc”

Invitatul HITVoice este dirijorul Tiberiu Soare, dirijor al Orchestrei Operei Naționale București, dirijor principal al Orchestrei Filarmonice din Sibiu. A condus orchestre din toată lumea, din Sydney, Beirut, Japonia sau Londra. În 2018, Casa Regală a României i-a acordat ordinul Coroana României în grad de ofițer. Tiberiu Soare dirijează vineri, la Iași. 

Tiberiu Soare este absolvent a două dintre facultățile Universității Naționale de Muzică din București, cea de dirijat de orchestră, la clasa profesorilor Ludovic Bács și Petru Andriesei, precum și cea de interpretare muzicală (tubă), la clasa conf. univ. Ion Popescu. S-a perfecționat apoi în cadrul Studiilor aprofundate – stilistică dirijorală cu Horia Andreescu și a urmat cursuri de măiestrie susținute de dirijorii Alain Paris și Adrian Sunshine. Tiberiu Soare îşi desfăşoară activitatea muzicală ca dirijor din 1999. A dirijat orchestrele Filarmonicilor din Braşov, Craiova, Satu Mare, Ploieşti, Constanţa, Bacău, Botoşani, Orchestra de Cameră Radio şi Orchestra Naţională Radio.

Violeta Cincu: Un dirijor este suma partiturilor pe care le-a studiat, e o declarație pe care ați făcut-o într-un interviu dat ziarului Adevărul. Dacă ar fi să punem cap la cap partiturile, câți kilometri de autostradă muzicală construim?

Tiberiu Soare: Măcar muzicală, dacă nu de alt fel. Știu eu, ar rezulta destul de mulți, dar în fine, nu am stat niciodată să calculez din punct de vedere cantitativ. Există, într-adevăr, o evoluție, a oricărui muzician, nu doar a unui dirijor, în funcție de lucrările pe care le studiază. Muzicienii care se ocupă de așa zisa muzică clasică, așa cum e ea cunoscută, au această particularitate că se apleacă cu foarte mare atenție asupra fiecărui detaliu dintr-o partitură lăsată de marii compozitori, cum ar fi Bethoven. Iată, săptămâna asta. Tocmai această atenție asupra fiecărui semn din patitură face ca respectivul muzician să treacă printr-un fel de proces de maturizare odată cu fiecare lucrare pe care ajunge să o înțeleagă,

Violeta Cincu: Dirijorul între matricea de muzeograf și modernitate. Cum capătă viață în actualitate muzica simfonică?

Tiberiu Soare: Ea nu trebuie să capete viață pentru că este în viață și o duce chiar bine mersi muzica simfonică. Din câte îmi dau eu seama, perioada post-pandemică, perioada în care am scăpat de acele restricții supărătoare pentru viața muzicală, această perioadă s-a dovedit a fi una foarte bună pentru sălile de spectacol din România, de operă, de balet, de operetă, teatrele s-au umplut, deci publicul vine la concerte, merge la teatru, la expoziții. Am văzut o intervenție a unui curator al unei expoziții care era bucuros că după această perioadă de restricții, oamenii au început să vină inclusiv la expoziții, ceea ce este minunat. Oamenii au nevoie de cultură și, mai ales, de cultură de înaltă calitate.

Violeta Cincu: Dirijor Tiberiu Soare, autorul unor cărți despre operă și muzică clasică, ascultă heavy metal, fan al fizicii, împătimit al mersului pe jos. Așa sună prezentările dumneavoastră. Ați declarat într-un interviu pentru Andreea Roșca, Playground, că nu există niciun ateu în culisele unui spectacol care stă să înceapă. Cum ați reîmpacheta sau cum ar reîmpacheta Tiberiu Soare, cel de astăzi, această idee?

Tiberiu Soare: Aș lăsa-o cam la fel. Cum e în sala de așteptare, la sala de urgențe. Povestea asta cu ateu ar necesita o discuție ceva mai extinsă pentru a putea să îmi exprim ideile în contextul lor, așa cum au luat ele parte, dar, credeți-mă, din punctul meu de vedere, orice formă de manifestare artistică este un fel de restabilire a legăturii acelui fir roșu cu ceva de Dincolo. Nu ai cum, nu ai cum să nu simți lucrul ăsta, este absolut imposibil. În momentul în care intri în contact cu o formă veritabilă de exprimare artistică, această asociere, cel puțin la mine, apare spontan. Vezi acolo, dincolo de frumusețea aia, dincolo de năzuința spre perfecțiunea tonurilor pe care o manifestă toți muzicienii care se respectă, nu ai cum să nu vezi acel Dincolo.

Violeta Cincu: Nu poți obliga pe cineva să îi placă muzica, dar îl poți expune. Am citat din Tiberiu Soare. Unii spun că experiența de viață te aduce în sala de concerte, dar cum expunem noua generație la muzica clasică?

Tiberiu Soare: Aici e o mică dilemă, am observat-o de mai multe ori. Este aceea că ce ne facem cu audiența, de curând am aflat că urmează să se reia TVR Cultural și asta mă bucură foarte mult și se discuta despre faptul că înainte de a fi desființat, în urmă cu zece ani, avea o audiență foarte mică și ce sens avea să mai fie ținut. Acum, nu dețin eu mai multe date decât marii specialiști în arta publicității, dar ce pot să vă spun este că funcționează cumva și invers. Dacă oamenii sunt expuși suficient de mult la o anumită formă de expresie artistică, atunci încep să o priveze, încep să se obișnuiască cu ideea că acea formă de expresie artistică există și își merită locul, alături de altele, subliniez asta.

Detest fundamendalismele de orice fel. După cum am spus mai devreme, ascult muzică dintr-un evantai foarte larg de genuri, cred că am păreri destul de largi în ceea ce privește și gusturile literare, poetice, artele plastice. Nu spun că un gen trebuie să existe în detrimentul altui gen muzical, să spunem. Ăsta ar fi un mod de gândire care nu ar duce nicăieri, cel puțin, nu cu rezultate bune. Eu cred că muzica este acolo, ne așteaptă pe fiecare dintre noi, fiecare dintre noi are rezervată pentru el o anumită cantitate de muzică bună pe care o va consuma pe parcursul vieții, ceea ce face să crească rata de incidență.

Adică există persoane care ar rezona cu anumite muzici, mă gândesc acum la muzica lui Beethoven, că săptămâna asta cu asta ne ocupăm la Filarmonica ieșeană, ei bine, se poate să fi fost cineva care nu a fost încă expus la muzica lui Beethoven, dar odată ce a auzit-o, să aibă acel licăr, acel declic, care să îl facă să meargă spre acea muzică, să fie curios, să încerce să descopere mai mult despre acest fantastic compozitor, poate cel mai mare compozitor din istoria muzicii.

Violeta Cincu: Câți munți greșiți a urcat Tiberiu Soare și de câte ori s-a ridicat?

Tiberiu Soare: Nici pe ăștia nu i-am numărat, dar au existat cu siguranță. Sunt, viața e făcută din încercări, cum spunea un autor american pe care îl iubesc eu foarte mult, Charles Bukowski, spunea, parafrazez acum, că ești supus eșecului, dar contează cât de bun ești la mers prin foc, cât de bun ești ca după ce ai încasat o lovitură, să te ridici și să continui în direcția despre care tu știi că e a ta, cât de bun ești la asta. Este și o chestiune de voință, o chestiune de noroc, nu trebuie să neglijăm nici faptul șansei, în tot acest amalgam care se numește viața unui om pe o anumită întindere, dar, în orice caz, ne e dat fiecăruia să trecem și prin perioade bune și prin eșecuri și prin perioade de descurajare, există și astea. Important e cât ești de bun să recunoști că ești într-o astfel de perioadă și să reușești să treci mai departe.

Violeta Cincu: Dirijorul este cel care cară apă de la partitură la public, folosindu-se de orchestră. Domnule Tiberiu Soare, există orchestre însetate și care refuză apa? Public însetat și public care nu mai vrea?

Tiberiu Soare: Nu prea se întâmplă așa. Dacă vorbim de orchestre și dacă înțeleg bine întrebarea, nu prea se întâmplă asta, inclusiv cele de amatori sau de elevi, dacă vorbim de cele care abia învață ABC-ul cântatului împreună, fiecare orchestră are în comun această caracteristică esențială, toți oamenii de acolo au venit să facă muzică. Nu există prezență obligatorie într-o orchestră. Nu îți place, ai întors instrumentul și poți pleca oricând, nu este niciun fel de problemă, nimeni nu obligă pe nimeni.

Toți oamenii prezenți pe scenă într-o orchestră sunt acolo pentru a face muzică, așa că tot ce au ei nevoie de la un dirijor e să nu le piardă timpul inutil și să le păstreze viu interesul ăsta sau să le trezească dragostea pentru muzica pe care o interpretează, să îi umple de însuflețire, să zic așa, să îi inspire, ăsta e cel mai bun cuvânt. Treaba unui dirijor este, pe lângă a coordona orchestra, aceea de a-i inspira să meargă în direcția spiritului partiturii pe care o lucrează atunci pe scenă, în acel moment.

Violeta Cincu: Dacă luăm mitul lui Icar și mergem în domeniul muzicii simfonice, cum ar fi mitul dirijorului?

Tiberiu Soare: Hai să ne gândim puțin. Ce a pățit săracul? S-a dus prea aproape de soare, vorbim de astru acum, i s-au topit aripile și s-a prăbușit. Tragismul acesta cuprins în mitul lui Icar e unul foarte frumos, dar în viața de zi cu zi, lucrurile se întâmplă ceva mai prozaic cu muzicienii. Da, există momente astrale, cruciale în destinul unui muzician în care, în sfârșit reușește să spună ceea ce trebuia să spună el acolo pe scenă, are la dispoziție toate mijloacele necesare, și-a perfecționat tehnica, dar să știți că aceste momente nu sunt atât de frecvente. În schimb, viața, pâinea de zi cu zi a unui muzician se constituie din foarte mult lucru. Evit cuvântul muncă în mod deliberat, eu fac o deosebire între muncă și lucru.

Violeta Cincu: Lucrul are o conotație pozitivă și ați declarat că dacă nu repetați o zi, două, trei, simte și orchestra și, în cele din urmă, simte și publicul.

Tiberiu Soare: Nu e vorba doar de repetiții. Repetițiile sunt, ca să zic, partea de acțiune din viața unui dirijor că atunci ești în fața orchestrei, dar în momentul în care te duci pentru prima oară în fața unei orchestre, tu, dirijorul, trebuie să ai programul gata deja în minte. Noi lucrăm cu partiturile construind un fel de catedrale sonore, dar totul se întâmplă în mintea noastră. În momentul în care te duci în fața unei orchestre, nu încerci decât să reconstruiești concret, cu ajutorul orchestrei pe care o ai în față, acea proiecție mentală pe care ți-ai construit-o când ai studiat partitura cu foarte mare atenție.

Munca unui dirijor e, în proporție de cel puțin 80%, e una solitară, una cu partitura. Dacă vreți, e un fel de dialog cu acei compozitori prin intermediul textelor pe care le-au lăsat. Noi suntem niște hermeneuți, dirijorii, asta facem, descifrăm și interpretăm texte. Apoi, cu rezultatul ne ducem, în primă instanță nu la public, ci la orchestră, la repetiții. Orchestra asta așteaptă de la un dirijor, ca acesta să știe foarte bine ce vrea de la ei, să fie foarte clar, dar să lase loc și de o anumită marjă de libertate, de inspirație muzicienilor din orchestră, să le ofere și acestora o oarecare autonomie, să zicem, în interpretarea actului muzical.

Împletirea dintre viziunea dirijorului și lucrurile care pot fi înglobate în această viziune și fac parte din ceea ce orchestra propune atunci când cântă lucrarea respectivă. Suma dintre ele ar da ceea ce aude publicul când vine în sala de concert.

Violeta Cincu: Dacă Tiberiu Soare ar fi jurnalist, ce întrebare i-ar adresa dirijorului Tiberiu Soare?

Tiberiu Soare: Cu mentalitatea mea de acum, aș spune Măi omule, de ce te tot încăpățânezi? Dar mă rog, asta nu ar fi neapărat o întrebare că nu aș putea decât să ridic din umeri. Într-adevăr, pare straniu acum, în lumea în care trăim acum, să te mai încăpățânezi. Mă rog, ce întrebare i-aș pune? Ce te face să mergi mai departe?

Violeta Cincu: Și răspunsul?

Tiberiu Soare: Răspunsul ar fi foarte greu pentru că ar depinde de contextul în care mă prinde întrebarea aia. S-ar putea să mă prindă entuziast sau pe o pantă descendentă, după ce am realizat un anumit lucru. Știți cum e? Ca să rămân așa, mai obiectiv. Meseria asta de interpret, iar asta vă poate confirma orice alt actor, regizor, muzician care apare pe scenă, cântăreț de operă, solist, dirijor, oricine are legătură cu scena. asta cred că vă poate confirma oricine.

Noi suntem de la bun început sortiți eșecului. Aici e, dacă vreți, trimiterea la mitul lui Icar, de care spuneam mai devreme. Există un anumit tragism, un sâmbure tragic în existența fiecărui om care are de-a face cu scena ca mod de viață, de existență. Niciodată, noi ăștia, interpreții, nu o să ne putem ridica la nivelul capodoperelor care au rămas în scris de la Shakespeare, de la un Eugen Ionesco, de la un Beethoven, de la un Bach, niciodată nu o să fim în stare să redăm perfect, fără niciun fel de pată, ca să zic așa, ceea ce au gândit oamenii ăia, ceea ce au avut oamenii ăia în minte.

Atunci, eșecul dacă este asumat, singura întrebare care se pune este cât de departe poți să mergi până în clipa acceptării eșecului? Cât de sus poți să ajungi? Eu cred că prin definiție nu avem cum să ajungem la o interpretare fără rest a unui text.

Violeta Cincu: Și clișeul de încheiere, un mesaj pentru publicul ieșean, care va fi vineri în sală?

Tiberiu Soare: Eu îmi doresc să vină la acest concert și nu neapărat că vezi Doamne, e dirijat de mine, nu. Eu, dacă aș fi fost în Iași și nu aș fi avut treabă, sigur aș fi mers la concertul acesta pentru că, unu la mână, este un program integral Beethoven, iar cu muzica lui Beethoven e întotdeauna o plăcere să te întâlnești. Repet, pentru mine a fost cel mai mare compozitor din istoria muziciii. Ceea ce a avut să ne spună omul ăsta rămâne valabil multă vreme, chiar și după ce noi nu vom mai fi, adică lucrările lui, simfoniile lui, uverturile, concertele pentru pian, vioară. Concertele astea s-au cântat înainte de a fi noi pe aici și se vor cânta multă vreme după ce noi nu vom mai fi pe aici. Intrăm în contact cu o anumită formă de nemurire, avem acces la o fărâmă de nemurire dacă ascultăm cu atenție și cu deschidere muzica acestui mare om, iar lucrările sunt superbe.

Uvertura Coriolan, concertul numărul 1 pentru pian și orchestră, avându-l solist pe Daniel Goiți, abia aștept să îl întâlnesc pe Daniel și, bineînțeles, Simfonia a VI-a, pastorala, o splendoare, o suită de tablouri, foarte frumoase și cu foarte mult bun gust alcătuite. Sunt, pur și simplu, tablouri sonore. E ca și cum ai contempla o pictură, dar cu urechile. La concertul numărul 1 pentru pian voiam să mă refer scurt de tot și să vă spun că merită pentru că este gongul inaugural a ceea ce va să vie după el.

Beethoven, prin mișcarea la care era afiliat din punct de vedere spiritual, Furtună și Avânt în Germania acelor vremuri, un fel de precursoare a romantismului acela învolburat, adus mai târziu de alți compozitori mari în prim plan, ei bine, Beethoven cu acest spirit dă un fel de lovitură de gong inaugural pentru ceea ce va însemna concertul de pian și orchestră pe toată întinderea secolului al XIX-lea și dincolo de granițele secolului al XX-lea. E un fel de lucrare premonitorie, nu am să spun mai mult, dar cine ascultă cu atenție acolo va găsi ecouri din cam toată muzica ce va veni după Beethoven

Dirijorul Tiberiu Soare în HITVoice.