Electric Castle 9 – o privire retrospectivă

N-am mai zis nimic de foarte mult timp din simplul motiv că, ca orice millenial care se respectă, m-am cufundat în rutina binestabilită și orice moment liber l-am folosit pentru odihna de care cred că avem nevoie cu toții de mai bine de 2 ani încoace. Ce să-i faci, e grele, monșer.

Dar vara asta am zis că gata, nu mă mai interesează ce se întâmplă și o să mă deconectez de tot și toate. Cum am făcut asta? Am fost la Electric Castle.

Înainte să încep să vă povestesc toată experiența de festival post-pandemic, vreau doar să vă spun că voi încerca să vă redau experiența festivalului într-un mod cât mai obiectiv posibil și că o să încerc să fac o privire de ansamblu a unuia dintre cele mai mari festivaluri de la noi.

Dacă nu țineți morțiș să citiți tot articolul, dați scroll până la final și citiți varianta tl;dr (too long, didn’t read).

Am zis „da”

Ne uităm în urmă, mai prin februarie 2022, când am fost pusă în fața faptului împlinit că „s-a luat cazare pentru EC”, așa că am fost peer pressured (adică au insistat prietenii) să merg la EC.

Eu eram oricum fană EC și asta era deja a treia ediție la care mergeam. Știam la ce să mă aștept și știam că o să mă întorc mult mai obosită decât am plecat. Dar să nu sărim peste etape.

Cum e cu biletele?

Cred că asta e o regulă de bază pentru orice festival: cu cât îți iei bilet mai repde, cu atât scapi mai ieftin, și viceversa. Cum m-am tot fofilat, am ratat faza cea mai ieftină, dar nici n-am prins-o pe cea mai scumpă. Asta se întâmpla prin aprilie.

Pregătirea

După 2 ani de stat pe tușă și făcut maratoane pe platformele de streaming, simpla idee că aveam să ascult muzică live 24 din 24 și că o să fiu înconjurată de oameni faini și zen care vin să se bucure de experiența de festival mă copleșea de nerăbdare, iar mantra mea până în iulie a fost „abia aștept să merg la Electric”.

Trebuie să recunosc că, undeva în adâncul sufletului, aveam două temeri:

• Mi-era teamă că publicul va fi anemic și o să trateze evenimentul ca pe un pretext de socializare cu muzică în fundal, după cum a fost vibeul câtorva evenimente live la care am mai fost în ultimul an. Pur și simplu, atmosfera generală era, cumva, hai să ieșim, mai auzim o muzică, mai stăm de vorbă, mai facem doi-trei pași ca să nu zicem că n-am dansat și… cam atât.
• După doi ani și ceva de izolat, mai pe obligatelea, mai de bunăvoie, nu mai aveam încrederea în mine că o să pot face față fizic unui asemenea eveniment. E drept, nu întineresc, dar voiam să fiu în stare să absorb cât mai mult posibil din experiența de festival.

În final, l-am luat pe „hai că o să fie bine” în brațe și am pornit foarte încrezătoare că o să fie pe măsura amintirilor și așteptărilor mele.

Așadar, cum a fost la EC?

Campingul

Pe repede-nainte, am ajuns în Bonțida, m-am cazat în campingul festivalului și a fost cea mai bună mișcare pe care o puteam face. De ce? Păi, cel mai important aspect e că scapi de bătaia de cap cu transportul. Probabil ați mai citit la momentul respectiv că se plângea lumea că stăteau câte două ore la coadă ca să se urce în autobuzul dedicat și mai dura încă vreo două ca să ajungă în festival efectiv.

Ei bine, pus în balanță, sacrifici dormitul în pat și baia proprie pentru a fi la 200 de metri de festival. Era comod? Discutabil. Pentru cineva ca mine, cu zero experiență și pasiune pentru camping, nu era cea mai comodă chestie. Și mai și știam că șansele de a mă odihni sunt foarte mici, având în vedere că pe timpul nopții erau undeva la 15-16 grade în cort, iar de pe la 8 dimineața deja se apropiau bine de 30. Mna, așa e când nu mai ai anduranța de la 20 de ani – te preocupă lucruri din astea triviale, de genul cât de comod e patul și cât de bine te odihnești noaptea.

În fine, revenind…

În ce privește toaletele și dușurile, eu n-am prea avut ce să comentez, ținând cont că eram în camping. Toalete normale (adică nu ecologice) și îndeajuns de multe dușuri unde mai era și apă caldă. Hârtia igienică și săpunul nu lipseau niciodată, iar armata de oameni responsabili cu curățenia lucrau non-stop. Da, ok, mai așteptai câte 5-10 minute la coadă, dar nu era un capăt de țară.

Mai erau îndeajuns de multe facilități în camping, dar ca să nu mă lungesc prea mult vi le zic punctual:

• Lidl cu de toate, deschis (parcă) non-stop
• Scenă cu DJ ca să nu stai în liniște până începeau concertele în festival
• Grătar, foc de tabără, un food truck cu sarmale (îhî, și eu m-am mirat)
• Zonă de yoga și fitness unde se organizau cursuri dimineața (până sâmbătă dimineața, când nu mai era nimeni în stare de nimic și venea lumea să doarmă la umbră)
• Masaj (cică, dar n-am văzut)
• Beach volley, o zonă interactivă
• Merch shop
• Un bar și un stand de cafea, unde dimineața puteai să stai și o oră să prinzi o cafea pe care oricum o dădeai gata în două minute

Singurul mare minus pe care îl am de raportat este lipsa prizelor. Era o singură stație de încărcare din aceea cu multe etaje prevăzute cu diverse cabluri, din care nu funcționa niciunul, iar singura opțiune rămâneau cele aproximativ 10 prize la care trebuia să te așezi la coadă să prinzi loc. Mda, mi-am început aproape fiecare dimineață prinzând loc la priză. Mai era un loc unde puteai să îți încarci deviceurile, dar nu aveai nici unde să stai și nici nu era la umbră. Dar nu exista să nu vină cineva mai prevăzător cu un prelungitor, iar mai mereu ofereau prizele libere.

La întrebarea „Mai stai la camping?” nu pot să răspund decât cu da, dar la căsuțe (trebuie să te miști repede să le prinzi), nu la cort.

Festivalul

Food, shops, vibe

Vreți să vă povestesc, chiar așa, de fiecare scenă și chestii de genul? Dacă da, let me know. Dar pentru beneficiul tuturor o să fac o privire de ansamblu.

Spre marea mea bucurie, nu se schimbaseră prea multe, atmosfera era aceeași – relaxată, zen, degajată și dornică de muzică. Am văzut oameni de toate vârstele, din toate colțurile țării și chiar ale lumii. (Am stat de vorbă cu un tip care venise tocmai din California ca să parcurgă Via Transilvanica, dar a făcut o oprire și la Electric, și am auzit vorbindu-se în jur franceză și germană.)

Mi-a plăcut să văd că organizatorii au încercat să creeze o experiență cât mai ofertantă pentru toate gusturile, expozanții de tot felul, cât și muzica oferită fiind de un eclectism delectabil. Indiferent ce ți-ai fi dorit, șansele să fi găsit ceva pentru tine erau foarte mari, de la mâncare până la activități.

Anul acesta au mutat toți designerii și toate shopurile în Castel, ceea ce mi s-a părut o mișcare super, că vizitai tot castelul și erai pus în situația, foarte dificilă de altfel, să te hotărăști ce îți dorești mai mult din toată oferta aia superbă de haine și accesorii. Bonusul de anul acesta a fost că au făcut un mic Cărturești cu o ofertă destul de mare de titluri, cât și viniluri.

Nu mi s-au mai părut așa de mulți parteneri cu activități ca în anii anteriori, dar trebuie să recunosc că mi-a scăzut destul de mult entuziasmul pentru așa ceva și nici n-am urmărit în mod expres. Principiul era, de obicei, faci o poză, dai tag, pui un hashtag, câștigi ceva.

Înainte să trec mai departe, trebuie să vă povestesc despre cea mai amuzantă activitate pe care am văzut-o. Pe lângă roată și baloanele cu aer cald, erau și bumper cars, un arcade Stranger Things, dar și un partener producător de mezeluri, care avea un activity ce presupunea să bagi un crenvurst într-un aparat de făcut hot dogi cu ajutorul unei drone. Nu vreau să recunosc că mi-am petrecut 5 minute uităndu-mă la oameni care se distrau maxim controlând crenvuștiul legat cu ață de pescuit de dronă. Priceless.

Oferta de mâncare era extraordinar de generoasă – erau trei zone de foodcourt cu diferite stiluri de mâncare și locuri de luat masa, deci era puțin probabil să nu găsești ceva. Iar dacă nu găseai, puteai oricând să mergi la Lidl. În ce privește prețurile, cam găseai ceva pentru orice buget, dar în general plecau de pe la 30 de lei tot ce era în aria burgerilor. Desigur, poți să mănânci de 3 ori pe zi de la foodcourt, dar nu erau foarte multe oferte mai light.

Lumea se bucura de toate, de la mic la mare, fie de un desert sau un burger decadent, alături de un cocktail, un suc, sau o bere. Prețurile la băuturi mi s-au părut de bun-simț pentru un festival și nu erau mai mari decât pe la baruri sau terase – o apă costa 7 lei, iar un cocktail 25.

Muzica

Aici deja intrăm pe tărâmuri foarte subiective și n-am să mă apuc să vă povestesc ce artiști mi-au plăcut sau nu, că nu asta e ideea. Ce vreau să vă spun e că temerile mele nu s-au adeverit, nici măcar razant sau pe departe, ceea ce m-a bucurat enorm.

Lumea trăia fiecare vers și fiecare piesă în parte, dansa, cânta și în general trăia din plin experiența festivalului. Scena principală devenea pur și simplu o insulă înconjurată de o mare de oameni care fie cântau, fie dansau la unison. Trebuie să vezi așa ceva măcar o dată în viață – e spectaculos!

Un alt lucru foarte fain de văzut era că la fiecare scenă, indiferent cât de mică sau nișată, la orice oră din zi sau noapte era lume care se bucura de muzică. Și clar era câte ceva pentru toată lumea.

Ăsta e punctul forte al EC, că are o paletă foarte variată de genuri pentru orice preferințe muzicale. S-au auzit de toate, de la tehno, reggae și drum & bass la pop, rock și metal și multe altele între ele.

Pentru cunoscători, vreau să vă spun că sonorizarea a fost extraordinar de bine pusă la punct, iar elementele care însoțeau concertele, atât la main stage, cât și la Hangar sau la Booha, precum confetti, jocuri pirotehnice și altele, au dat un plus de efect muzicii.

Am fost la EC9 și mi-a plăcut

După doi ani de incertitudini, stres, oboseală, rutină apăsătoare și crize de tot soiul, pentru 5 zile, am pătruns într-un univers de sine stătător, guvernat de propriile reguli și îmbrăcat într-o aură zen. Ok, sigur, au fost și chestiuni care să zic că nu s-au ridicat la nivelul așteptărilor sau care ar fi putut fi mai bine organizate, dar trebuie să ținem cont că festivalul a fost luat cu asalt de mii și mii de oameni care cu toții își doreau să se deconecteze de la monotonia de fiecare zi. Da, se făceau cozi, fie la toalete, fie la mâncare, și da, la main stage, dacă voiai în față, trebuia să îți asumi că vei sta la înghesuială și n-o să fie ușor să ieși înainte să se termine concertul. Dar eu cred că toate astea, puse în balanță, nu cântăresc mai mult decât părțile bune.

Sfatul meu, pentru cine nu a fost niciodată, e că merită să mergeți măcar o dată, pentru experiență, pentru feelingul acela de univers paralel pe care îl EC-ul. Și pot spune cu îndeajuns de multă încredere că e cam același sentiment la mai toate festivalurile. Important e să-l găsiți pe cel care rezonează cu voi.

Absolut, a fost o experiență foarte faină, am făcut mai mulți pași decât am făcut în vreo lună, am ascultat, gustat și vizionat câte puțin din toate câte s-a putut și, cel mai important, am văzut că toată lumea proceda la fel.

E foarte greu însă să participi la absolut tot ce oferă EC, aproape imposibil. Și cu toate că simți așa o presiune să te bucuri de tot că, na, ai venit aici, deci ești obligat să te distrezi, n-ai să ai cum să vezi sau să asculți tot. În final rămâi cu un shortlist de chestiuni care te interesează și îți vei rezuma experiența festivalului pe baza lor. Ceea ce e perfect în regulă!

N-am cine știe ce concluzie pilduitoare pentru voi. Dacă ați fost, poate sunteți de acord cu ce v-am povestit sau poate pentru voi a fost altfel. Dacă nu ați fost, sper măcar că poate v-am dat un motiv în plus să încercați un festival, oricare, nu neapărat EC. Cert e că pentru mine a fost binevenit și mi-a confirmat că apetitul oamenilor pentru evenimente de genul nu a dispărut, iar anemia dobândită după 2 ani de lockdown nu ne-a sechelit de tot.

Tl;dr

• EC9, revenit în plină forță după pandemie, s-a ridicat la nivelul așteptărilor (majorității).
• S-a plâns lumea, și pe bună dreptate, de durata ireală de shuttle din Cluj la festival (am auzit cam 4 ore). Pe de altă parte, prea mulți oameni așteptau să aibă loc EC de 2 ani.
• Campingul din festival, cea mai stress-free variantă: dacă ești obișnuit cu cortul o să fie super, dacă nu, tot nu e chiar așa groaznic, minus lipsa de prize.
• Mâncare și de băut este aproape peste tot și pentru toate gusturile și bugetele.
• Atmosfera faină, oameni dornici de muzică și deconectare, dar și relax în natură pe timpul zilei.
• Concertele super, cu show antrenant, interacțiune cu publicul, efecte speciale și vibe aparte. (O să zic doar atât: Twenty One Pilots x Stranger Things = Epic.)
• 5 zile în altă lume, departe de grijile cotidiene și stres.
• Recomandat de mers măcar o dată în viață.

După aproape 3 săptămâni de recuperare post-festival, mi-am adunat gândurile unul câte unul, care de pe unde l-am mai găsit, să vă povestesc câte ceva despre cum a fost. Concluzia mea personală: a fost fain, but I’m too old for this.