audio Interviu cu scriitorul Alexandru Vakulovski: „Mă simțeam apropiat de Urmuz și acum îl simt cumva parte din familie”

Violeta Cincu l-a avut invitat pe scriitorul Alexandru Vakulovski la HIT Voice. Acesta, poet și prozator, tocmai a scos o nouă carte la Editura Polirom. Este vorba despre o biografie romanțată a avangardistului nostru, Urmuz, cel care a deschis avangarda în România și care a lăsat în urmă, așa cum spune Alexandru Vakulovski, „o operă mcă, dar foarte importantă pentru literatura română”. Despre Urmuz și despre drumul lui Alexandru Vakulovski către a-l cunoaște și a-l scrie, în cele ce urmează.
Vă invităm să citiți și ascultați dialogul lui Alexandru Vakulovski cu Violeta Cincu.
În colecția Editurii Polirom, a apărut cea mai nou carte semnată de Alexandru Vakulovski, Urmuz. Cei dintâi trăsniți. E vorba despre seria Biografii romanțate. Bun găsit, așadar! Prima întrebare este dacă Urmuz l-a ales pe Alexandru Vakulovski sau Alexandru Vakulovski l-a ales pe Urmuz? Cum a fost întâlnirea?
E o întâlnire mai veche, nu l-am întâlnit doar acum pe Urmuz. Când am citit prima oară, primele pagini din Urmuz, am rămas fascinat de el și, după cum am zis, Editura Polirom a făcut această colecție frumoasă, de care ne-a plăcut de la început, de care se îngrijește Adrian Botez și cumva am asistat și la nașterea colecției, pentru că, dintre primele cărți, și soția mea, Moni Stănilă, a scris un roman despre Brâncuși. Mi-a plăcut colecția foarte mult și, la un moment dat, când am discutat cu Adrian Botez, el m-a întrebat dacă nu vreau să scriu și eu o biografie. Cumva, întâlnirea cu Urmuz a fost firească și m-am bucurat că a fost liber pentru mine.
L-ați readus în fața reflectoarelor publice pe Urmuz, care pare că a fost uitat, așa e?
Nu mi se pare că a fost uitat. Să nu uităm că totuși, el e părintele avangardismului și în literatură, acesta nu se înghite atât de ușor și, probabil din cauza asta, și Urmuz a fost la început lăsat deoparte, deși a fost apreciat de scriitori ca Tudor Arghezi, de scriitori foarte buni. Dar nu a fost pe gustul publicului mare din cauza faptului că era de neînțeles. Oamenii nu înțelegeau literatura pe care a vrut să o facă Urmuz atunci, în acea perioadă. Acum, mie nu mi se pare în umbră, dar, cumva, nici sub reflector. Oricum, cam toată lumea îl cunoaște pe Urmuz și i-a citit opera. Mică, dar foarte importantă pentru literatura română.
Ce ați descoperit scriind această carte despre Urmuz? Ceva ce nu știați?
Am descoperit mai multe lucruri, despre Urmuz nu se știu prea multe lucruri, dar când începi să cauți, tot găsești. În diferite jurnale, în diferite cărți, lucruri pe care le cunoșteai, dar îți rămâneau într-o parte, nu le băgai în seamă. Am descoperit un Urmuz foarte uman, înainte de asta îi citeam paginile foarte bizare și nu prea mă întrebam cine e omul din spatele paginilor, dar în acest an, în care am scris romanul, am încercat să caut cât mai mult despre omul Urmuz și a fost destul de greu pentru că majoritatea oamenilor scriau despre opera lui Urmuz, mai puțini scriau despre om, dar datorită unor jurnale și unor memorii, cum ar fi cartea lui Sașa Pană, Născut în ’02, paginile lui George Ciprian sau jurnalul lui Geo Bogza, am descoperit cumva și omul sau ce se știa despre omul Urmuz. De exemplu, nici Sașa Pană, nici Geo Bogza nu l-au cunoscut pe Urmuz, dar au cunoscut unii oameni apropiați de ai lui.
În carte aveți și fragmente din scrierile lui Urmuz: „O masă fără picioare, la mijloc, bazată pe calcule și probabilități, suportă un vas ce conține esența «lucrului în sine», un cățel de usturoi, o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ținând în mână o sintaxă și 20 de bani bacșiș… Restul nu prezintă nici o importanță”. Dar cartea este scrisă ca și când ar fi fost semnată de Urmuz. Cât de ușor sau de greu v-a fost, domnule Vakulovski?
Nu mi-a fost ușor, dar nici greu, pentru că am avut o perioadă în care am fost izolat în casă, doar cu cărțile despre Urmuz. Atunci nu am încercat să-i copiez stilul sau scriu ca el, dar am petrecut foarte mult timp doar citind despre el și despre ceea ce a scris și citindu-l. Cumva, am stat și eu un pic în lumea lui Urmuz, astfel că am scris acest roman într-un mod firesc, fără să-l forțez, am ajuns în lumea lui Urmuz și mi-a plăcut acolo.
„Într-o bancă unde și funcționarii, și clienții sunt mascați intră un bărbat fără mască” – sunt foarte multe imagini creionate, sunt mirosuri, gusturi, culori… cui se adresează cartea dumneavoastră?
Cred că în primul rând celor care au citit Urmuz și vor să afle mai multe despre el. Deși nu am făcut o biografie foarte explicită, cronologică, cititorul poate găsi toate datele importante care se știu despre viața lui Urmuz. Se adresează inclusiv celor care nu îl știu pe Urmuz. În roman am avut această posibilitate care mă bucură: au intrat toate prozele lui Urmuz. Astfel, și cineva care îl cunoaște mai puțin ar putea citi cartea și apoi să caute și să se intereseze mai mult de viața și ceea ce a făcut Urmuz.
Dar nu e o carte comodă, te provoacă.
Cred că ar fi fost o blasfemie să scrii o carte despre Urmuz scriind-o comod. Nu este un scriitor comod, nu a fost un scriitor cuminte, a încercat cumva să-și șocheze cititorul. Știm asta și din paginile de jurnal ale lui George Ciprian, care a fost coleg de clasă cu Urmuz. De multe ori primea scrisori de la Urmuz în care îl ruga să îi citească prozele seminariștilor, ca să îi șocheze. Cred că nu ar fi fost bine dacă scrii despre Urmuz prea cuminte.
„Un cârd de rațe atacă un grup de femei și încep să caut mâncare, porumbeii sparg geamurile blocurilor, înfiorând oamenii, niște pescăruși se așază pe aripile unui avion care încearcă să decoleze, dar se întoarce înapoi pe asfalt. Până aici ne-a fost zborul”. Care este partea dumneavoastră preferată din Urmuz. Cei dintâi trăsniți, semnat de Alexandru Vakulovski din seria Biografii romanțate de la Polirom?
N-aș ști să vă zic o parte preferată. Dar, așa cum v-am spus mai devreme, sunt bucuros că au intrat toate prozele lui Urmuz în carte. Mă simțeam apropiat de acest scriitor și, după acest roman, îl simt cumva parte din familie.
„Toți oamenii au fost închiși, toate păsările au ieșit din cap.” Alexandru Vakulovski, mulțumim pentru Urmuz. Cei dintâi trăsniți, în seria Biografii romanțate, Editura Polirom.