O moștenire: nepoata uneia dintre victimele prăbușirii elicopterului SMURD de acum 16 ani îi continuă drumul – medicina de urgență

Duminică, 9 ianuarie, s-au făcut 16 ani de la tragedia în care și-au pierdut viața dr. Liliana Puiu, asistenta Mioara Haută și cei doi piloți ai elicopterului SMURD în care se aflau toți patru.

La această comemorare, dr. Diana Cimpoeșu, coordonatoarea Unității de Primiri Urgențe de la Spitalul „Sf. Spiridon”, își amintește: „Am avut două zile dramatice care ne-au marcat existența și pe care nu putem să le uităm, zilele în care ne-am pierdut colegii în accidentele de elicopter: 9 ianuarie 2006 și iunie 2016”. Două zile care li s-au ars în minte tuturor celor care i-au cunoscut pe cei implicați. Și aceasta nu face ca ușurările pe care le cunosc medicii și asistenții să fie mai pline.

Totul era la început atunci, totul se explora: „SMURD Iași a început în 2005, în mai, odată cu operaționalizarea elicopterului SMURD Iași și a mașinii de Terapie Intensivă. De atunci am crescut și am avut multe momente frumoase, multe momente în care ne-am bucurat, mai ales atunci când am salvat o viață sau am adus pe lume un bebeluș”, continuă dr. Cimpoeșu. Dar uitarea nu se poate așterne peste acel ianuarie 2016.

„După fiecare astfel de tragedie a existat în cadrul echipei o mare durere și uneori și teama de a relua zborul. Echipele medicale trebuie să fie oameni care sunt foarte buni profesioniști – medici, asistenți – în cadrul SMURD în TI mobilă prespital ,dar în același timp oameni care să-și dorească, să-și dea acordul să efectueze misiuni aeriene”, spune Diana Cimpoeșu, ceea ce nu e întotdeauna un lucru ușor.

Însă acest fapt nu a reprezentat, până la urmă, decât o altă provocare: „Noii medici intrați în echipă de elicopter sau noii asistenți, au găsit puterea, atât profesională, cât și cea interioară, de a continua să facă misiuni aeriene”.

Mai mult, „ne-am extins misiunile aeriene și în Republica Moldova”, arată dr. Cimpoeșu. „Dacă nu făceam asta însemna că jertfa colegilor noștri a fost în zadar și nimeni nu le-ar continua munca, visul și idealurile în care ei au crezut. Și pentru că ei erau atât de îndrăgostiți de misiunile aeromedicale și își doreau atât de mult să facă asta și în echipaje de salvare aeriană, s-au reunit forțele și am reușit să continuăm și să facem asta în permanență.”

Aici se adaugă și exemplele celor mai tineri, care vin din urmă. „Unul dintre ei este rezidentul șef, care are o legătură strânsă de familie, de sânge cu asistenta noastră care s-a pierdut în accidentul din 2006. De fapt sunt doi membri de familie, sora ei care a fost asistentă la noi și de câțiva ani nepoata ei, care este medic rezident medicină de urgență. A ales cu toată inima aceasta specialitate. Este și rezidentul șef pentru că are calități de organizare și calități de comunicare cu colegii ei din ceilalți ani de rezidențiat. Tradiția asta de familie spune multe despre dragostea de medicina de urgență”, conchide Diana Cimpoeșu.

Este vorba despre o tânără de 28 de ani, Alexandra Haută, nepoata asistentei care și-a pierdut viața în accidentul de acum 16 ani. Chiar dacă pe atunci avea numai 12 ani, dr. rezident Alexandra Haută a rămas cu imaginea mătușii sale și a dragostei pe care o purta medicinii de urgență.

„Am ales meseria asta, să continui visul Mioarei, mătușa mea. Își dorea să fac Facultatea de Medicină, dar nu a mai prins. Sper că prin ceea ce fac eu astăzi îi continui visul și că am același devotament pe care îl avea ea, cu entuziasm”, spune Alexandra.

Nu ascunde deloc influența avută de mătușa sa asupra a ceea ce avea să descopere că îi este vocația: „Ea își petrecea foarte mult timp cu mine și cu verișoara mea, își dedica timpul nouă, educației noastre, încerca să ne convingă că medicina de urgență este frumoasă și că merită urmată. Și a și reușit”.

Cât despre teama de a face același lucru, Alexandra Haută pare încrezătoare: „Pe elicopter merg doar medicii specialiști și primari, astfel încât nu am avut până acum ocazia să zbor așa, dar sper că o voi avea când voi deveni medic specialist. Îmi doresc să fac asta. Cred că o să fie un amalgam de sentimente când o să zbor prima oară, dar voi face asta cu pasiune”.

Cariera medical este o moștenire de acum de familie în acest caz. O moștenire pe care Alexandra o duce mai departe cu mândrie și cu prudență: când e vorba de boală, trebuie întotdeauna să avem grijă, dar nu teamă.