audio Interviu inedit cu scriitorul ieșean Florin Lăzărescu. O carte despre tații noștri și lumea de astăzi

,,Noaptea plec, noaptea mă–ntorc”este titlul romanului semnat de scriitorul ieșean Florin Lăzărescu, roman publicat la Editura Polirom. O carte eveniment. Cine l-a inspirat pe scriitorul Florin Lăzărescu? Cui se adresează romanul? Ce provocări vă lansează Florin Lăzărescu, aflați din interviul pe care scriitorul ieșean l-a acordat Radio HIT.

 

Violeta Cincu: Invitatul HITVoice din această săptămână este scriitorul ieșean Florin Lăzărescu, autor al unei fetițe superbe și al cărții ,,Noaptea plec, noaptea mă–ntorc”. Bine v-am regăsit!

Florin Lăzărescu: Mulțumesc pentru invitație! Bine te găsesc!

V. C.: ,,Noaptea plec, noaptea mă–ntorc” are un personaj principal savuros, Pavel. Pavel e înalt și costeliv, cu bucle albe pe cap. Se trezește în fiecare dimineață foarte dimineață și-și începe ziua spunând ,,Doamne, Iisuse Hristoase, uite, m-am trezit. Ai grijă de femeie și de copii, de casă și de mine

la tren și pe drum și la serviciu ferește-mă de bătaie. Amin!”. De unde ideea?

F. L.: E povestea unui navetist, să zic așa, dar dincolo de asta, în principal m-a interesat povestea asta, cum ne raportăm noi, toată lumea, la muncă. Mă refer la munca corporatistă, la munca la stat, la privat, adică cum ne raportăm noi la serviciu. Asta m-a interesat cel mai mult și personajul principal, care e un om simplu, muncește în construcții, să treacă prin toate mediile astea. Ajunge și la o casă de pensii. El are o problemă pe care încearcă să o rezolve într-o zi, așa că ajunge prin toate aceste medii, ajungând și la o bancă. Din mers este prinsă și povestea aceasta a noastră, a tuturor, cu trezitul dimineața, mersul la muncă, problemele pe care le întâmpinăm la muncă. De altfel, ideea o am mai demult, gândindu-mă la tatăl meu, citind și ,,O zi din viața lui Ivan Denisovici” și chiar m-am gândit, deși nu poți compara lucrurile astea că tot timpul ne lovim de extreme: de oamenii care suferă cel mai mult, de oamenii cei mai fericiți de pe lume, dar nu ne gândim la oamenii normali. Care, de fapt, au și ei gulagul lor. Sunt oameni care muncesc de dimineață până seară într-un ritm extraordinar de chinuitor și chiar mă gândeam la un exemplu: tata. Modelul acesta de personaj, de om care muncește în construcții, un om care de peste 40 de ani, în ritualul vieții lui, a fost ăsta, să se trezească la 3:45 dimineața, să meargă opt kilometri pe jos, multă parte din viața lui, până la tren.

V. C: Un personaj savuros care trece, așa cum ați subliniat, prin toate cercurile lumii, care spune că muncește de o viață ca robul, ,,mă trezesc la 4.00 dimineața, muncesc toată ziua, Dumnezeu știe cum. Mă întorc la șapte, nouă, acasă. Ce știți voi? Eu noaptea plec, noaptea mă-ntorc.” E un personaj savuros care arată, pe de o parte, cum se lucrează în construcții, vorbind și despre noile generații și despre respectul față de muncă, regăsim și niște vietnamezi în poveste.

F. L: E surprinsă lumea de astăzi, cu toată nebunia ei. Și povestea asta, a românilor care pleacă în străinătate, dar în același timp, cu românii de aici de acasă care supărați, când vin alții și muncesc, spun ,,Bă, ne fură locurile de muncă”. Dar, sunt 4-5 milioane de români care au plecat în străinătate și în construcții auzim: ,,Au venit vietnamezi, chinezi”, dar noi nu suntem dispuși să acceptăm același lucru, pe care alții îl acceptă. În Germania, Anglia, discuția asta este prezentă și acolo. Ce m-a interesat la genul acesta de personaj este și generația taților noștri, un mod de a vedea lumea. M-am bucurat foarte mult că dintre primii cititori pe care i-am avut înainte de a apărea cartea au fost care mi-au spus: ,,Parcă e taică-meu”, și mi-au spus oameni care aveau tatăl învățător sau colonel în armată. E și un mod, dincolo de cartea asta, de cum vede lumea generația taților noștri. M-am bucurat mult să aud pe cineva care a citit cartea și să zică: ,,Parcă e tatăl meu”. Lumea aceasta, a taților noștri, este pe cale de dispariție, se va schimba, și cred că merită povestită pentru că genul acesta de oameni nu mai există. Eu, ca tata, nu voi fi ca tatăl meu, și tot așa. Noi, ca părinți, dar și cei mai tineri, vom fi alt fel de tați, vom avea alte obsesii, alte lecții de dat copiilor noștri. Și cred că e important să spunem povestea lor, a celor care au trăit și în comunism, și în capitalism, care trăiesc cu toate poveștile astea. Cunosc foarte bine lumea de pe șantier că l-am cunoscut când eram copil și mergeam la muncă cu tatăl meu. Există în zona asta, așa cum nu am bănui noi, o inteligență, o prospețime a vieții și eu am căutat să redau lucrurile astea. De multe ori zici: ,,Da, e un muncitor”, dar relațiile dintre ei, munca asta e mult mai sănătoasă decât vede un corporatist, mult mai cu noimă, să zic așa.

V. C: De la ciocolata dată casierei pentru a-și primi salariul, poate, puțin mai devreme. Episodul în care Pavel își ia copilul, merge să își ia salariul și nu e încă gata, iar ei stau undeva pe acoperiș, este unul real?

F. L: Ca-n toate cărțile mele, tot timpul pornesc de la ceva real, nu este ceva autobiografic. Mă interesează să surprind o poveste, care să-i prindă și pe ceilalți. Acolo chiar e o amintire de aici, din oraș, dintr-o zi de salariu. El rememorează acel lucru.

V. C: Ai scris despre lumea taților și fiecare dintre noi am mers cu unul din părinți la servici, în ziua de salariu. E o carte cu acțiune, nu prea poți să o pui deoparte, cum s-ar spune.

F. L: Fiecare are povestea lui și cred că deja, cartea este foarte proaspătă, are două săptămâni. Asta am și căutat, să fie scrisă ca un scenariu de film, așa cum s-a derulat. Cu foarte mult dialog și lucruri care se întâmplă. E un om care prinde din mișcare lumea din jurul lui și se intercalează cu foarte multe personaje. Eu, în general, țin foarte mult, și la personajele secundare. Contează foarte mult și personajele secundare, de la o vânzătoare care a lucrat într-o librărie și acum stă și muncește 12 ore pe zi.

V. C: Să nu trecem așa ușor peste personajele secundare pe care Florin Lăzărescu le-a conturat foarte bine. Vânzătoarea îl întreabă: ,,Ce cauți?”, iar Pavel spune: ,,Ce caut eu nu mai e, tinerețea. Vindeți așa ceva?”. Femeia râde și zice: ,,Spune, poate totuși am în spate și nu e la raft că nu am loc să expun totul.” E un dialog savuros din care putem înțelege foarte multe, iar lumea IT-iștilor, privită prin ochii lui Pavel, este fabuloasă. Ce înseamnă?

F. L: Da, da, la un moment dat, într-un birou unde este o priză, pentru că este în trecere, el intră să repare. Oameni care sunt foarte pricepuți, ține tot de lumea noastră. Foarte pricepuți la a face soft-uri, dar nu mai știu să repare o priză și vine el. Este și perspectiva asta, pe care nu am văzut-o neapărat la tata, de a sta la calculator și a bate ca maimuțele și câștigă atâția bani. E o perspectivă și ironică de a privi așa și informaticienii. E o capacitate să înțelegi că muncă nu e doar să construiești din cărămizi, muncă e să construiești și un program IT. Nu vin cu perspectiva, chiar asta mi-am dorit, să nu vin cu o chestier moralistă, să zic că lumea taților e cea mai grozavă. Au și ei erorile lor, care sunt și comice. Sunt situații absurde, judecăți greșite despre lumea de azi. Am căutat să intervin cât mai puțin și să nu dau lecții eu. Tu, ca narator, nu comentezi, doar arăți ce se întâmplă cu personajele și modul lor de gândi.

V. C: Romanul nu judecă absolut deloc și spun asta pentru că l-am citit. E la fel de savuroasă lumea taților noștri atunci când trebuie să-și scrie un CV și să-și prezinte munca, punctele tari, punctele slabe? Mă tem de câini. Cui se adresează această carte, Florin Lăzărescu?

F. L: Oricărui om care are, la un moment dat, tihnă două-trei ceasuri să se gândească la ce i se întâmplă. Cred că parte din chinurile navetei este simțită și de un om care trăiește într-un cartier din marginea orașului și face o oră jumătate cu mașina până la serviciu. Și despre asta e vorba, că tot un chin e. Orice om care face naveta, care muncește, care are probleme la serviciu, dincolo de toate, eu am o întreagă filosofie în spate. Vreau să subliniez că pur și simplu, cartea asta e o poveste pură în care se întâmplă lucruri, pe marginea lor poți filosofa. Se întâmplă lucruri de la început și până la ultimul rând, personajele se întâlnesc, reacționează, există o acțiune, un antagonism, să zic așa, un personaj care declanșează toată acțiunea asta. Dincolo de asta, cred că se adresează fiecărui om care vrea să zică o poveste care e cumva diferită, despre personaje ca noi, oameni simpli. Nu toți suntem cei mai fericiți oameni din lume sau milionari. Foarte interesantă povestea aceasta pentru oamenii simpli, care efectiv, muncesc și cărora le place să și gândească despre lumea lor. Eu asta caut, să pun întrebări, să-I fac să se gândească, să schimb perspective, că ce faci tu într-o bancă, de exemplu, e mai important sau nu decât unul care construiește blocuri. Adică cum ne raportăm la acest lucru, doar să pun oglinzi în fața celui care citește.

V. C: E o carte care te face să râzi, să îți pui semne de întrebare. Ai spus că este o carte despre tați. E și despre noi, copiii acestor tați.

F. L: Da, și despre relația cu ei, cum se înțeleg, cum suntem legați de ei, un fel de șantaj emoțional care există, iar asta cred că ni se întâmplă tuturor. Aveam o legătură specială cu mama, cu tata. Noi ne chinuim să-i învățăm cum e lumea noastră, de azi, iar ei se chinuie să ne învețe cum era lumea de altădată, chipurile, mai bună. E un conflict aici, care, de multe ori, e amuzant și uneori poate fi și trist pentru că sunt foarte multe neînțelegeri care apar.

V. C: Absențe, noaptea pleacă, noaptea vine.

F. L: Îmi place să surprind relații dintre ei, ai relații de familie, de lucru. Ai relații cu necunoscuți, cu străini pentru că personajul nostru, de multe ori, intră în vorbă și-n tramvai, cu niște copii. La un moment observă niște copii cu ditamai ghiozdanele în spate, erau de capul lor, iar el îi compătimește. Zice: ,,Gata, ați început și voi naveta de acum”. Vede în copiii aceia deja oamenii care și-au început munca, care, de multe ori, e tot de opt ore. Dusul la școală, cu urcatul în tramvai, venitul, tot o oră-două faci să te duci sau să te întorci.

V. C: Recunosc că am citit cartea de două ori. Când am citit a doua oară, găsisem nuanțe pe care le pierdusem la prima lectură pentru că prima dată o citești ca pe o prăjitură pe care o termini din două lingurițe și nu simți gustul. Cât de greu a fost, Florin Lăzărescu, să scrii această carte sau cât de ușor?

F. L: Mi-a fost foarte ușor pentru că e o lume pe care o cunosc foarte bine și am vorbit despre lucruri pe care le știu. Adică chiar am vrut să reconstitui lumea de pe șantier și au fost părți care au presupus și documentare. M-am interesat foarte mult despre ceea ce se întâmplă într-o corporație, care sunt relațiile de lucru, cu toate ierarhiile. Așa cum personajul meu are obsesia domnului inginer care poate să vină și să îl bușească, și într-o corporație există un alt domn inginer care îl cheamă head executive, dar ca relație, e tot una de frică, de teama de a nu fi dat afară. Deși sunt lumi aparent diferite, din multe puncta se aseamănă izbitor de mult.

V. C: O carte despre tați. A citit-o tatăl tău, Florin Lăzărescu?

F. L: Da, chiar m-am bucurat. Cred că la trei zile după ce am lăsat-o acasă și eu chiar am avut o discuție la un moment dat cu el când mi-a zis să mai scriu o carte că trecuseră șapte ani de când nu am mai scris un roman. Eu ziceam că lumea nu prea mai citește și el mi-a spus: ,,Tu scrie, o ținem noi minte”. Adică el vorbea în general, dar m-a făcut să aleg un subiect legat de tata. Pentru că el zicea că își aduce aminte de cărțile mele, chiar mă bucur mult pentru că el e un om simplu. Faptul că îi place, că își aduce aminte unele lucruri, ba chiar mai mult, de multe ori am ficționalizat, am inventat lucruri, dar el și le închipuie ca și cum le-ar fi trăit. Repet, nu este o carte despre tatăl meu, ci una despre tații noștri, în general, în care este puțin din fiecare. Din modul lor de a fi, doar ca un punct de pornire.

V. C: Florin Lăzărescu, hai că am avut noroc. M-a ajutat Dumnezeu să trec și interviul acesta, e replica din personajul tău care încheie cartea. Spune ,,Hai că am avut noroc. M-a ajutat Dumnezeu să trec și ziua de azi”. Va exista o continuare la ,,Noaptea plec, noaptea mă-ntorc”? Sau e prea devreme?

F. L: Nu, deocamdată nu am apucat să aflu reacții, nu știu, nu îmi dau seama încă ce se întâmplă. De obicei, spun o poveste, nu încerc să fac foiletoane. Acum, nu știu, poate în timp, dar acum e prea proaspăt ca să mă pot gândi la o continuare.

V. C: E ca un film. Pe cine vezi în personajul principal, dintre actori, dacă se va ecraniza cartea?

F. L: Sincer, chiar m-am gândit la lucrul acesta. Mi-a plăcut și îmi place foarte mult, am o relație specială cu Gabi Spahiu, care a jucat cumva, tot o poveste, pornind de la relația mea cu tata, ,,Lampa cu căciulă”. Mă rog, acolo povestea era cu un personaj mai tânăr, dar între timp a mai crescut, iar pe Gabi l-aș vedea oricând, știind că ține foarte mult la ce scriu eu. Dacă ar fi să fie un film, s-ar plia perfect pe genul acesta de poveste. Oricum, aceea e altă meserie, care ține de regizor, producător, nefiind treaba mea. Eu mi-am făcut deja treaba.

Florin Lăzărescu, scriitor al cărții ,,Noaptea plec, noaptea mă-ntorc”, o carte pe care trebuie să o citiți mie-n sută și pe care trebuie să o aveți în bibliotecă. Mai ales, nu o împrumutați că sigur nu o mai primiți înapoi. Mulțumim pentru prezența la RadioHit.